Eugen Statnic s-a născut pe 30 iunie 1929 în s. Pripiceni-Răzeşi, Rezina. A crescut în sudul Basarabiei, la baștina părintească. După refugiul din 1944, absolvă Politehnica din Timișoara. Activează în România, obținând succese remarcabile în construcția de televizoare (1960-80). Apoi - și în Apus (1982-2011), devenind un specialist de talie mondială în electronică, domeniul „surse şi sisteme de lumină". Istoric autodidact (cu o bibliotecă unicat, dar şi cu abilităţi şi cunoştinţe unice în domeniu), a publicat în România (2014) şi în Republica Moldova (2015) sinteza istorică „Părinţii războaielor". Este inițiatorul și susținătorul financiar al editării lucrării de popularizare „Din istoria veche a Basarabiei" (Bacău, 2014). Ajunsă şi în Republica Moldova, cartea a generat un mare interes, fiind, totodată, apreciată cu premiul Salonului de Carte de la Chişinău (2015). Aceasta l-a determinat să pregătească o ediţie aparte pentru Basarabia, completată, dar și cu un tiraj care, potrivit dlui Statnic, să ajungă „pentru toate bibliotecile, şcolile şi bisericile româneşti dintre Prut şi Nistru, întru luminarea tineretului, ca el să cunoască trecutul Basarabiei, în spiritul adevăratei istorii a ei". Eu mă consider sufleteşte „răzeş din Orhei", care exact după 80 de ani (1931-2011) am revăzut locul naşterii, satul Pripiceni-Răzeşi, pe care îl purtam în suflet aşa cum l-am cunoscut din povestirile mamei mele, Nadejda (1900-1997), prima mea învăţătoare, enciclopedia mea, căreia îi datorez viaţa, sănătatea, lumina minţii şi puterea sufletului, adică totul", afirmă domnul Eugen Statnic într-o scrisoare către „Cuvântul".

Pentru mine „acasă" înseamnă locul unde am văzut lumina zilei şi am făcut primii paşi pe lungul drum al vieţii, locurile de care se leagă primele amintiri. Din povestirile mamei știu de Pripiceni, de Trifeşti, unde rude ne erau familia preotului Emilian Barbăroşie şi verişorii Cleopatra, Nil şi Lidia; de Scorţeni, unde preoteasă era sora tatălui meu, Larisa, soţia preotului Mârza, şi verişoara Lilica-Agnes; de Chiştelniţa, de unde se trăgea profesorul de teologie Ilie Tocan, cu soţia Raisa şi băieţii Nicolae, Victor şi Leonid cu care am fost prieteni toată viaţa de după refugiul din 1944. Ştiu de Cinişeuţi, de Saharna, de Pecişte şi Olişcani, de Horodiştea de lângă Țâpova, dar și de "călugării din stânca Nistrului", unde după 80 de ani m-a condus dna Iftodi din Lalova, în toamna lui 2011. „Acasă", este pentru mine casa în care m-am născut, lângă frumoasa biserică din Pripiceni, unde am fost botezat la 1 iulie 1929 şi unde azi păstoreşte părintele Serghei Cozma Botnari din Mateuţi de Jos şi care în fiecare duminică citeşte în pomelnic numele preotului Arcadie (1893-1982) – tatăl meu care, timp de șapte ani (1924-1931), a preoțit la Pripiceni, iar mama a fost învăţătoare la şcoala primară din sat. Peste patru ani, în septembrie 2015, am revăzut, cu emoţie, încă o dată Pripicenii, unde împreună cu profesorul Vasile Şoimaru am participat la o slujbă în biserica nu prea plină cu enoriaşi. Sufleteşte, pentru mine Pripicenii sunt "acasă", ca şi Orheiul, dar şi toată Basarabia.

Răbdarea mamei mi-a dat temelia cunoaşterii

Mama a fost primul meu dascăl, învățător, profesor şi prima mea enciclopedie, o enciclopedie vie, cu multe pagini nescrise. O chinuiam pe mama cu zeci de întrebări zi de zi şi an de an, de când mă ştiu. Noi am fost patru copii - Larisa (1921), Valeriu (1923), eu (1929) şi Victoria (1941). Cum în anii 1933-1936, înainte de a merge la şcoală, cei mai mari erau la liceu la Chișinău şi, respectiv, Bolgrad, eu eram "singur" acasă şi am beneficiat de toate cunoştinţele mamei. Mama a fost şi primul meu profesor de istorie, căci anume de la dânsa am cunoscut legendele biblice, viaţa lui Hristos, dar şi legendele vechilor greci, adică legendele olimpice: Samarineanul milostiv, Neputinciosul din Capernaum, Nunta din Cana Galileei, Muntele Golgota, Grădina Ghetsimani; eroii de la Troia, despre cele șapte minuni ale lumii, Sparta, Atena, Maraton şi Olimpia, cu toţi zeii... Și toate acestea înainte de a merge la şcoală, pe 15 septembrie 1936. Răbdarea mamei mi-a dat temelia cunoaşterii şi mi-a turnat în suflet pentru totdeauna bunătatea şi mila.

Se cheltuiesc zeci de miliarde pentru a se ajunge la o societate numită „multi-culti", un om fără rădăcini, fără opinie, fără cunoştinţe de istorie, un individ incult, ateu, fără aspiraţii, o marionetă pe scena politică, uşor de manipulat

Părinţii, bunicii şi străbunicii mei sunt toţi din sudul Basarabiei, eu tot de la mama ştiind multe despre ei, doar că acestea le-am aflat mult mai târziu. Pe linie paternă, toţi înaintaşii au fost preoţi, începând cu Grigore (1780-1831), care, la 1806, a venit cu armata lui Kutuzov ca preot militar, iar după război a fost răsplătit cu o moşie de 60 de desetine la Eschipolos, un sat moldovenesc de pe malul lacului Sasâc, la sud de vechiul orășel Tatarbunar, acolo unde se termină Valul lui Traian (el începe la Prut, lângă Vadul lui Isac, și, după 127 km, ajunge la lacul Sasâc). Cum la fiecare sfârşit de limes (sistem de apărare roman era statornicită cel puţin o cohortă într-un castru - lagăr) militar fortificat, este sigur că acest castru s-a aflat pe vatra satului Eschipolos. O jumătate a acestui nume e turcească (eski = vechi), iar alta - grecească (polos / polis = oraş), ceea ce ne spune că la 1484, când turcii au cucerit Chilia şi Cetatea Albă, localitatea exista. Am scris mai mult despre Eschipols şi Pripiceni, aceste două sate fiind baștina sau patria mică a străbunicilor mei şi a mea. Copiii şi nepoţii mei sunt apatrizi, adică ei nu mai au patrie, deoarece, actualmente, şcoala şi societatea din mai multe ţări europene elimină din educaţie sentimentul apartenenţei etnice şi legătura sufletească cu patria, urmărindu-se minimalizarea rolului credinţei şi al conştiinţei naţionale... Se cheltuiesc zeci de miliarde pentru a se ajunge la o societate numită „multi-culti", un om fără rădăcini, fără opinie, fără cunoştinţe de istorie, un individ incult, ateu, fără aspiraţii, o marionetă pe scena politică, uşor de manipulat. Mediile audio-vizuale fac educaţia pe această linie a turbo-capitalismului dominat de o oligarhie financiară care poartă necontenit războaie, chipurile, întru apărarea păcii, distrugând ţări întregi şi omorând milioane de oameni nevinovaţi pentru a impune regimurile dorite, marionete pe scena mondială.

În neamul meu s-au amestecat români moldoveni dintre Prut și Nistru, ruşi (veniţi în Basarabia după 1812 pentru a se simţi aici stăpâni), o prinţesă poloneză, un profesor german, dar şi români dintre mocanii - ciobanii din părțile Sibiului -, care, după anul 1300, au devenit locuitori băştinaşi, mai ales în câmpia Chiliei, dar şi în tot Bugeacul, ba chiar până la Bug, Nipru, în Crimeea şi Caucaz. Și nu numai ca transhumanți, adică păstori care se mutau sezonier cu turmele lor spre locuri cu pășune mai mănoase, ci și ca locuitori aşezaţi în sate vechi şi sălaşe / aşezări vremelnice. Ei trăiau / trăiesc de peste 25 de generaţii la Dunărea de Jos, de la Giurgiuleşti pe Prut până la Palanca pe Nistru... la Vulcăneşti, Colibaşi, Cartal, Babele, Frecăţei, Împuţita, Barta, Cişmeaua Văruita, Potcoava, Băneasa, Fântâna Zânelor, Valea Perjei, Dumitrești, Eschipolos, Mahala (Noul Caragaci), Sărăria, Sărata, Satul Nou, Frumușica, Minciuna sau Furata, Plăcinta, Roșia. Dar acolo existau și câteva sate cu nume turcești: Erdec-Burnu, Ceamașir, Hagi Curda, Cioburciu, Buduri, Cioara-Mârza, Kizil, Anadol, Kitai sau Batâr, ca și unele rebotezate, după 1812, cu nume rusești: Borisovca, Furmanca, Pocrovca, Novo Selivca sau Cosa.

Dacă aş fi copilărit doar la Pripiceni, aş fi știut numai româna, aşa cum o vorbeau, cu 90 de ani în urmă, răzeşii respectuoşi faţă de mazili. Grație însă faptului că am copilărit în sate sud-basarabene, am învăţat de la alți copii, cât de cât, să vorbesc și în alte limbi: bulgăreşte (în anii 1932-1935) - la Cuporani (azi Rivna), dialectul hahol al limbii ucrainene (anii 1935-1939) - la Martaza; nemţeşte (în 1939-1941) - la Sărăria. Sub ocupația din 1940-´41 a trebuit - în şcoala deja sovietică - să învăţ, timp de un an, și limba ucraineană (oficială), iar limba rusă am început să o învăț la Tighina, continuând, în anii 1941-´44, la Chişinău, chiar în curtea Liceului „B. P. Hasdeu": în pauză elevii orăşeni conversau ruseşte, ca noi, colegii lor de clasă, veniți de la ţară, să nu fi înţeles chiar totul...

Mi se pare necesar și util să mai relatez ceva despre unele detalii privind învățământul din Basarabia, căci, ca și multor altor, mi-a influențat decisiv viața ulterioară. La liceul menționat aveam colegi cu nume autentice basarabene, uneori și pitorești: Mămăligă, Mălai, Castravete, Chistol, Roadedeal, Hrib, Scurtu, Chioru, Barbăroşie, Plămădeală, Plăcintari, Morari, Ciubotari, Botnari, Crivăț, Caisân, Gobjilă, Ciomârtan, Costin, Țanțuc, dar şi Bobicov, Nevzorov, Soloviov, Melnic, Tcacenco, Arzamasov. Precum vorbesc aceste nume, majoritatea elevilor Liceului „B. P. Hasdeu" erau din familii de români moldoveni din Basarabia - inclusiv copii de gospodari de la ţară, dar, evident, și de preoţi, și de învăţători. Poate, cam 20 la sută erau basarabeni care aveau ca limbă maternă rusa și aparțineau, în mare parte, la intelectualitatea orăşenească de cultură clasică rusă, intelectualitate care, aş zice, era nu numai integrată în societatea românească, ci și de orientare net anticomunistă. Învățau cu noi și câțiva găgăuzi, ei fiind de orientare românească, unii proveneau din familii bilingve. Am avut şi câțiva colegi din Vechiul Regat, mai ales din Oltenia (Diaconescu, Văgâi, Buzuloiu). Nefiind tocmai tari la învățătură, ei toţi, nu pricepeam de ce, erau bursieri, ceea ce provoca nemulţumirea noastră, a elevilor care îndeplineam primul criteriu legal de obţinere a bursei - media anului şcolar -, dar nu o aveam, totuși...

Încă o dovadă a faptului că învățământul secundar în Basarabia (licee, şcoli normale) era de calitate. După 1944, câţiva ani am comunicat intens cu foştii colegi de la fostul nostru liceu „B. P. Hasdeu". De la ei știu precis că aproape toţi au devenit premianţi la liceele din Muntenia, Oltenia, Transilvania, unii chiar premianţi absoluţi, și nu în niște comune oarecare, ci la Bucureşti, Sibiu, Timişoara, Cluj şi Braşov... nemaivorbind de Târgu Jiu, Piteşti, Buzău sau Focşani. Elevii noştri aveau succese deosebite, mai ales la materie de cultură generală: limba română, istorie, geografie și „dexterități", precum erau numite muzica, desenul, sportul şi limbile străine. (Eu, bunăoară, în anul 1944 vorbeam cursiv rusa, ucraineana, bulgara şi germana, iar la absolvirea liceului însușisem bine şi franceza, italiana, studiate facultativ, ba făcusem și latina pe parcursul a șase clase. Engleza am învăţat-o în timpul cursurilor de limbă rusă, devenită, în România de după 1948, obligatorie şi în instituțiile de învățământ superior).

Așadar, din anii de şcoală făcuți în Chişinăul de până la 1944, am plecat - și nu e vorba doar de subsemnatul - cu o pregătire foarte temeinică, care, precum ziceam, ne-a ajutat să fim fruntași în unele privințe și după refugiu, chiar întrecea nivelul de atunci în unele astfel de școli din Vechiul Regat și din Transilvania. Faptul se explică în mare parte, cred, prin aceea că noi eram mult mai puternic motivați pentru a obține cunoștințe cât mai temeinice. Deoarece ne dădeam bine seama că fără astfel de cunoștințe, chiar dacă nu ar fi venit urgia din 1944, nouă, unor tineri din Basarabia - o provincie nu numai că periferică, ci și doar nu de mult revenită acasă, ba încă și fiind una care rămânea puternic influențată de elementele subversive cominterniste - ne-ar fi fost nu tocmai ușor să ne afirmăm, să concurăm cu absolvenții liceelor din Vechiul Regat. Iar după ce, în 1944, ne pomeniserăm refugiați, această din urmă împrejurare a devenit absolut indiscutabilă. Dar nivelul intelectual relativ înalt al multor tineri basarabeni de atunci se explică, fără nicio îndoială, și prin influența benefică din partea culturii clasice ruse. Căci, chiar dacă, după Unire, acei tineri au avut norocul de a nu mai trăi nemijlocit în spațiul acestei culturi, valorile ei îi influențau - cu deosebire, prin contactele cu marea pleiadă de basarabeni care își făcuseră studiile în Rusia și, deci, aduseseră cu ei foarte multe din cultura clasică rusă. Și e de datoria tinerilor de azi și de mai apoi ca să cunoască bine șirul acestor mari nume de compatrioți (ca și faptele lor nobile): Constantin Stere, Pantelimon Halippa, Ion Buzdugan, Vasile Stroiescu, Pavel Gore, Vladimir Herţa, Petre Cazacu, Ion Pelivan, Ioan Halippa, Nicolae Casso, fraţii Alexandru şi Carol Cotruţă, Ştefan Ciobanu, Daniel Ciugureanu, Elena Alistar, Petru Corobceanu, Alexei Mateevici, Emanuil Catelli, Gurie Crosu ș. a. Toţi aceștia au activat, au luptat, au votat cu preţul vieţii, la vremea tulbure de după declanşarea revoluţiei, în anii de teroare bolşevică 1917-1918 în Basarabia. Până şi marii boieri basarabeni, despre care Nicolae Iorga zicea că sunt rusificaţi, au fost cu neamul şi patria: D. C. Moruzi, A. Murafa, N. Zubcu-Codreanu, Z. Ralli-Arbore, Constantin Cristi, Pavel Dicescu - o adevărată nobilime.

Fiind vorba despre strămoși, consider potrivit să aducem aici la cunoștința tinerelor generații - şi cu ajutorul unor date concrete, statistice - ceva informație despre condițiile în care românii moldoveni din Basarabia au trăit, după ce Imperiul Rus a înghițit partea de est a Moldovei istorice.
La 1810 românii constituiau 90% din populaţia Basarabiei, iar rutenii şi lipovenii - mai puţin de 7%, sau 33 mii de suflete. Deci, între Nistru şi Prut ruşi încă nu erau „nici de sămânţă". Primii ruşi care au început să se așeze în vechea Moldovă au fost dintre cei veniți cu armata lui Kutuzov şi Ciceagov. Este drept că nu puțini ruşi ajungeau și anterior în Basarabia, dar întotdeauna veneau cu război. Așa a fost în: 1711, 1735-1739, 1768-1774, 1787-1792, 1806-1812, 1828-1834, 1848-1849, 1853-1856, 1877-1878, 1914-1918, 1940-1941, 1944-1945. Am numărat zece războaie ruso-turce (dar unii istorici vorbesc de 13 sau chiar 15 asemenea războaie) când zeci şi sute de mii de soldaţi înfometaţi, vara şi iarna, au tăbărât peste Basarabia şi întreaga Moldovă, au sărăcit poporul, au distrus satele şi oraşele, au siluit şi au înfometat populaţia mereu scăzândă din cauza foametei, molimelor şi uciderii. Ştim că după 1812 au fost colonizaţi / aduși 33 mii de bulgari şi găgăuzi, dându-li-se 565 mii desetine de pământ (o desetină = 1,09 ha). În anii 1814-1842 au venit cam 10 mii de germani care au întemeiat în Bugeac 25 de colonii, ei primind 353 mii desetine. După 1829 în sudul Basarabiei au fost aduși și cazaci - aşa-numita "Kazacie Novorosiiskoe Voisko", formând vreo 11 staniţe căzăceşti, inclusiv Volontirovca, Staro-Cazacie, Mihailovca, Acmanghit, Nicolaevca, Divizia, Sofian, cu cca 4000 de luptători plus 22 mii de membri ai acestor familii. Dacă la primul recensământ rusesc din anul 1817 în Basarabia erau 3726 familii de evrei cu cca 19 mii de suflete, la 1858, numărul evreilor era deja de 78751, iar la 1897 – de 228168 suflete. În mai multe localități evreii deveniseră chiar majoritari. Astfel, la 1911 în târgurile Hânceşti, Telenești, Călăraşi şi altele câteva cota evreilor ajungea la 70%, în Chișinău ea constituia 51,7% din totalul locuitorilor, iar la Tighina, Orhei, Bălţi, Soroca evreii constituiau 33-47%. De regulă, ei deţineau controlul asupra comerţului, mai ales cu băuturi alcoolice tari.

Ruşii au pătruns treptat - cu armata, administraţia, poliţia, justiţia, intelectualitatea, dar şi prin nobilime, căci ţarul a dăruit moşii uriaşe (peste 600000 desetine), în cazurile unor foşti generali sau guvernatori, ele fiind de tocmai 15-30 mii de desetine. Dar încă la 1746 s-au aşezat la Vâlcov şi Jibrieni primii lipoveni (ruşi de rit vechi), 1055 de persoane primite de beglerbegul cetăţii Chilia. A fost o acţiune mai mult politică decât umanitară din partea Turciei, ca urmare a conferinţei de la Nemirovo din 1738. Unii ruşi de rit vechi (satroobreaști / staroobreadțy) s-au aşezat (pe la 1750-1770) şi la Iaşi, alţii - în Delta Dunării. Conform datelor statisticianului de stat, colonel A. Zașciuc, numărul rușilor arăta astfel: la 1861 erau 17.517, în 1869 - 21.443, iar în 1897 - tocmai 154.825 mii de persoane, o cifră, de altfel, contestată de unii specialişti, ca V. Butovici. La același an 1897 în Basarabia erau 104 mii de bulgari, 57 mii de găgăuzi şi 61 mii de germani, dar şi 380 mii de ucraineni şi ruteni (la sudul și, respectiv, la nordul guberniei).
În 1930, din 2 864402 locuitori ai Basarabiei 1.610.757 erau români, 351 912 - ruşi, 314 211 - ruteni şi ucraineni, 204 858 - evrei, 163 736 - bulgari, 98 172 găgăuzi, şi - 81.089 - germane. Judeţele cu cea mai multă populație română erau: Orhei (87%), Lăpuşna (78%), Soroca (76%), Bălţi (74%). În judeţele dinspre sud cota românilor era: de 54% la Tighina, 51% la Cahul, 33% la Ismail și doar 19% - la Cetatea Albă. În județul Hotin români erau 36%.

La cedarea forţată, în 1940, a Basarabiei, Bucovinei de Nord şi a Ţinutului Herţa, din 3.779.414 locuitori ai teritoriilor luate de U.R.S.S., 2.179.604 (57,67%) erau români. Cu toate acestea, V. Molotov, ministrul de externe al U.R.S.S. (adică o slugă a dictatorului din Kremlin), scria în nota ultimativă că aceste teritorii ar fi fost „...locuite în principal de ucraineni", aceștia de fapt constituiau atunci doar 22,17% din toată populaţia. Şi aşa se poate scrie istoria (de învingători!!!). Iar învingătorii vor scrie întotdeauna istorie... Aşadar, să reţinem: de la 6% sau 36 mii de slavi, în totalul populaţiei Basarabiei la 1812, peste 100 de ani acest număr constituia deja aproape 800 de mii, adică mai mare de tocmai 23 de ori, în timp ce numărul românilor a crescut de la 400 de mii la 1 mil. 600 de mii, adică doar de patru ori.
Notă: Textul este o adaptare după un dialog Eugen Statnic - Tudor Iaşcenco (Rezina, Republica Moldova).
- Va urma -