Preocupările m-au făcut să (re)descopăr o ipostază a cuvântului: cuvântul care rănește. Am cunoscut diferite persoane, care au fost profund afectate de un cuvânt sau de afirmații spuse la adresa lor. Aceasta mi-a readus în minte un text - nu știu dacă a fost publicat -, al Mitropolitului Ardealului Bartolomeu Anania, cunoscut în lumea literaților sub numele de Valeriu Anania. De fapt, este vorba despre cuvântarea pe care a ținut-o în anul 2009, când i-am acordat titlul de Doctor Honoris Causa al Univeristății de Medicină și Farmacie Grigore T. Popa Iași. Regret și acum că nu am înregistrarea acestei cuvântări pentru că textul nu cuprinde și inflexiunile și talentul oratoric al lui Bartolomeu Anania. Conform acestuia, cuvântul are mai multe ipostaze și în mod obligatoriu un caracter dual. Iată câteva exemple:

Aș începe ipostaza cuvântului creator. În limbajul teologic - dar nu numai - el este determinat prin termenul logos. În greaca veche, logos înseamnă cuvânt, dar, pe lângă multe alte sensuri și nuanțe, el înseamnă rațiune divină sau rațiunea de a exista a fiecărui lucru. În spiritualitatea creștină îl cunoaștem în trei ipostaze: logos proforikos, logos endiathetos, logos spermatikos. Voi încerca să vă spun câte ceva despre fiecare.

Bartolomeu Anania

„Sfântul Evanghelist Ioan în prologul Evangheliei sale ni-L prezintă astfel: «Întru'nceput a fost Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Cuvântul Dumnezeu era».

Este vorba de teoria cosmogonică, de crearea lumii. Ce știm noi prin revelația divină? Din Cartea Facerii știm că în ziua întâi a creației, când încă nu exista nimic, a zis Dumnezeu: „Să fie lumină! Și a fost lumină”. Mai mult nu știm. Să reținem însă verbul. Nu se spune: să se facă lumină, așa cum zicem „să se facă ziuă” ori „s-a făcut noapte”, ceea ce exprimă o trecere dintr-o condiție în altă condiție. Aici este vorba de creație: să fie lumină! Prin ce? Prin simplul cuvânt al lui Dumnezeu, cu participarea Logosului.

Trebuie să vorbesc despre o altă ipostază a Logosului, și anume despre cuvântul revelator, cel care descoperă, prin fenomenul inspirației divine, adevăruri ascunse.

Există și o ipostază a logosului proniator. O găsim mai ales în Noul Testament. Vă voi arăta doar câteva cazuri de cum operează cuvântul prin puterea lui de a face minuni. Dar e bine să știți mai întâi că o minune, etichetată ca act supranatural, nu este altceva decât o restaurare a naturalului. Omul a fost creat sănătos; boala este o stare anormală. Omul a fost creat nemuritor; moartea este o stare anormală (de aceea ne și temem de ea!).

Cuvântul în sine are o putere duală; el poate fi bun sau rău, dar e neutru din punct de vedere moral. Omul este cel care-i dă dimensiunea morală, așa cum i-o dă unui briceag: îl folosește ca să curețe de coajă un măr pe care să-l mănânce sau să-l împlânte, mânios, în spatele cuiva. Prin urmare cuvântul ar trebui să fie ideal, făcut numai spre bine, dar în realitate el este dual, menit fie să binecuvânteze, fie să blesteme.

Pe de altă parte, Dumnezeu l-a creat pe om liber și, în același timp, i-a dat putința de a folosi libertatea cum vrea. La început a folosit-o prost, și prost a ieșit. Și dacă veni vorba, și noi înșine, urmașii lui Adam, am recăpătat libertatea ca neam, ca națiune, ca popor, în decembrie 1989, dar prost o înțelegem și prost o folosim, și de aceea merg lucrurile atât de prost în țara noastră. E evident că încă nu ne-am deprins să cântărim cum se cuvine acest dar al lui Dumnezeu, care este libertatea.

Aș încheia cu o altă dimensiune a cuvântului: magia. Există o magie a cuvântului, iar aceasta se reflectă mai alea în literatură. Mai mult, amintiți-vă de vorba lui Dostoievski, cum că frumusețea va mântui lumea, veți descoperi chiar o funcțiune soteriologică a esteticului prin cuvânt.

În perimetrul acestei magii a cuvântului se manifestă și puterea lui terapeutică. Doctorii știu mai bine că o vorbă bună, de prietenie și încurajare, spusă la căpătâiul bolnavului, prețuiește uneori mai mult decât un vârf de bisturiu, un ac de seringă sau un lichid medicamentos.

Și acum, în încheiere, am să citez una dintre poeziile mele, din ciclul Anamneze: «Puterile cuvântului le știu/ și nu de-acum și nici de prin aproape,/ ci de pe când mi se purtau pe ape/ în oglindirea cerului sălciu,// precum în deltă duhul dimineții/ închipuie icoane din nimic,/ în pelican se'ncuibă și'n chitic/ și'ngreunează cimbrii și scaieții.// Rostesc, și totul se preface'n rost;/ ologul zburdă, ciungul vă mângâie,/ vă-mbrățișați cu cel mâncat de râie,/ lunaticul surâde'n adăpost,// aude surdul, orbul vede, sfinte/ vi-s târfele cetății, prin ce spun/ se'ntoarnă osândiții din surghiun,/ cuvântul meu răzbate și'n morminte.// Umiți, voi credeți că scornesc minuni/ ca să-mi arăt puteri nepământene./ Minunea, vai!, e numai pentru lene./ La spaime sacre, când veți fi imuni?// Sunt un om ca voi, dar om încuvântat./ Miracolul e fapta mea cea bună./ De-acum nici o durere n'o să spună/ că mi-a cerut un leac și nu i-am dat»”.