Unul dintre puţinii români celebri în lume şi contemporani nouă, artistul plastic Eugen Mihăescu, se exprimă de câţiva ani şi ca artist al cuvântului. Prin alte ţări, aşa ceva ar fi un eveniment la care ar vui lumea intelectuală şi artistică, ziarele, televiziunile. La noi, cam ţipenie. Trei cărţi scrise într-un răstimp relativ scurt, de memorialistică şi eseu, adică literatură non fiction cum zic americanii, iar noi nu am găsit încă termenul, chiar dacă, alături de poezie, acest tip de literatură a realului va fi probabil literatura viitorului (alături de poezie). Dovadă, standurile librăriilor şi rafturile bibilotecilor, tot mai invadate de literatură despre oamenii, lucrurile şi faptele aevea. Dar revelaţia Eugen Mihăescu-scriitor se pare că nu-i e dată oricui. E-n răul lor. Dintre cei care au luat act în înţelesul exact al chestiunii, şi i-au marcat în scris semnificaţia, sunt scriitorii canonici D. R. Popescu şi Dinu Săraru şi ziariştii Ion Cristoiu, Sorin Roşca Stănescu şi Victor Roncea. Restul spiritualităţii româneşti - de dreapta, de stânga, apolitică - se ţine deoparte, de parcă Rebelul le-ar „cauza" cumva. Din câte ştiu eu, „Rebelul" (titlul celui mai nou român, autobiografic, al lui Eugen Mihăescu) este seamănul care-şi apară cu orice preţ libertatea, fără a face însă rău altora, „fără violenţă" cum se zicea până mai ieri şi care nu ar avea în mod normal de ce să deranjeze ceva sau pe cineva. De ce să ne temem ori să-l ocolim pe cel „singur şi pieziş", cum zice Arghezi, sau, mai puţin abraziv spus, după Eminescu, pe cel ce-şi urmează „cărarea-n codru"?

Şi totuşi, numele lui Eugen Mihăescu nu e atât de pronunţat pe cât s-ar cuveni, cum nu sunt rostite cât şi cum s-ar cuveni nici numele lui Eugen Doga sau Dumitru Prunariu. O fi şi asta vreun specific naţional (sau mondialist?) pasă-mi-te. „Rebel", această a treia carte a lui Eugen Mihăescu, îi descrie viaţă în România ultimelor vreo şapte decenii - ultimii ani ai războiului, republica populară iar apoi socialistă, pribegia în Franţa, Elveţia şi Statele Unite, dârzenia artistică (şi morală), consacrarea internaţională care trebuie mereu hrănită şi păzită, toate în epoci şi spaţii dintre cele mai diferite, în medii şi ele de mare diversitate, de la catacombele bucureştene populate de scriitori şi artişti boemi, în locuinţa pariziană a lui Eugen Ionesco şi în birourile lui „New York Times" şi cele de la Casă Albă. Şi oameni/personalităţi de mare varietate şi pitoresc - de la impunătorul că aspect, dar numai atât, Sadoveanu din ultimii ani de viaţă la fascinantul Arghezi care mânuia bastonul că pe un condei şi replică scânteietor. Uriaş este însă momentul „întâlnirii" cu preşedintele Nixon. Ce l-ar fi costat pe romanul, şi aşa vestit, să tragă o minciună frumoasă, că s-a văzut şi a conversat cu liderul nr. 1 al lumii? Dar nu, el fixează într-o secvenţă tulburătoare de numai câteva secunde şi doar prin ce se poate vedea printr-o uşa abia întredeschisă, un întreg capitol dramatic de istorie.

Pe cine să mizezi acum mai mult, tu, consumator de artă, pe graficianul sau pe scriitorul Eugen Mihăescu? Oricum, pe artistul unic al vizualului, pe care îl şi desenează, îl şi povesteşte. Şi cu linii, şi cu litere. Pe un exemplar de carte cu care m-a onorat, fabulosul autor a scris că este „din partea unui pictor care scrie sau poate a unui scriitor care pictează". Un enunţ mai neted (dixit Eminescu) decât pagini de exegeza... Şi iată cum, după atâţia mari români care n-au putut fi vestiţi dincolo de hotare, alţi mari români deveniţi celebri în străinătate - Brâncuşi, Enescu, Lipatti, Ionesco, Eliade, Cioran, iar astăzi o nouă generaţie de mari români - celebri peste hotare, neluaţi în seamă, acasă. E de teoretizat.