Ruptura în relaţiile româno-americane din timpul administraţiei Reagan, provocată în mare măsură de alegațiile lui Pacepa, a privat Washingtonul de cel mai valoros aliat non-sovietic din Pactul de la Varşovia în războiul rece, şi a blocat reconstrucţia unui parteneriat strategic româno-american, ani de zile. (Larry L. Watts)
Larry L. Watts a început să fie preocupat de istoria României la sfârşitul anilor ’70, iar după 1990, cercetarea sa s-a concentrat asupra relaţiilor dintre ţara noastră şi U.R.S.S. În anul 2011, istoricul american a publicat un amplu volum cu titlul „Fereşte-mă Doamne de prieteni. Războiul clandestin al blocului sovietic cu România”, ce se concentrează, în special pe traiectoria României de după 1948, apropierea şi îndepărtarea ei de U.R.S.S.
Interviu acordat de Larry Watts Institutului Român de Istorie Recentă (I.R.I.R.)
Cum aţi ajuns în România şi cum aţi început să studiaţi istoria României?
Larry L.Watts: Am început să studiez politica şi istoria României în 1978, ca specializare secundară într-un domeniu numit la acea vreme „Sovietologie”. Am venit pentru prima dată în România în iulie 1981, şi am locuit aici din 1982 până în 1984, ca titular al unei burse Fulbright, întorcându-mă, ulterior, pentru scurte perioade în fiecare an, din 1985 până în 1988. În 1989 nu am fost în România deloc, deoarece renunţasem pentru o vreme la studiile asupra acestei ţări din cauza imposibilităţii de a face cercetare la acel moment, astfel că mă reorientasem spre evoluţiile din Uniunea Sovietică. Am revenit în România în martie 1990, ca şef al biroului I.R.E.X.
Pornind de la premisa dvs că „procesul de reformă din România diferă de oricare alt proces din fostul bloc sovietic”, care consideraţi că a fost rolul Rusiei în această dinamică a reformei româneşti?
L.W.: Dinamica relaţiilor sovieto-române (respectiv ruso-române, anterior constituirii Uniunii Sovietice) a fost caracterizată de ostilitatea strategică a Moscovei faţă de integritatea teritorială a României (și a principatelor române), susţinân explicit dezmembrarea teritorială a României, de la fondarea Uniunii Sovietice până la instaurarea comunismului în România. Stalin a impus Regiunea autonomă maghiară în 1952 ca o ameninţare în sensul diviziunii teritoriale, şi pentru a întreţine presiunea sovietică; în 1963, Hruşciov a folosit și el amenințarea revizuiri; şi toţi liderii sovietici ulteriori au întreținut această ameninţare până la sfârşitul răzbioului rece. De partea românească, relaţiile s-au caracterizat printr-un efort susţinut de eliberare de sub influenţa şi controlul sovieticilor, şi de apărare împotriva amenințărilor privind integritatea teritorială.
În acest sens, chiar şi instituţiile comuniste (conducerea superioară a partidului şi instituţiile responsabile cu apărarea şi cu securitatea) erau anti-sovietice (sau, în cazul Securităţii, aveau unităţi speciale pentru contracararea acţiunilor sovietice privind România). Oriunde altundeva în blocul sovietic, liderii politici şi militari erau aserviţi total Moscovei, identificând astfel naţionalismul cu disidenţa si anti-comunismul. În România, situația a fost mai complicată. Mulţi dintre “disidenţii” revoluţiei, spre exemplu, erau „internaţionalişti” convinşi şi supuşi Moscovei, sau cel puţin de orientare pro-sovietică. Siviu Brucan a fost figura emblematică a acestui grup.
Aţi afirmat că URSS a început să trateze România ca pe un teritoriu ostil încă de la sfârşitul anilor `50. Care sunt raţiunile acestei ostilităţi?
L.W.: Înfrângerea fracţiunii Pauker-Luca-Georgescu de către gruparea lui Dej a fost o anomalie în cadrul blocului sovietic, Dej fiind singurul lider comunist din Europa de Est care nu fusese instruit şi verificat de Moscova printr-un serviciu îndelungat în Comintern înainte de război. Kremlinul nu avea nici încredere în Dej (ca entitate relativ necunoscută), şi nici nu dispunea de influenţă asupra lui, ca în cazul celorlalţi lideri ai blocului comunist. Suspiciunile au crescut în 1955, odată cu solicitarea lui Dej de retragere a trupelor sovietice, mai ales că, la întâlnirea C.A.E.R.-Pactul de la Varşovia care anunţa această retragere, Dej a avut o poziție categorică împotriva oricărei autorităţi supra-naţionale asupra statelor suverane. Autorizarea retragerii trupelor sovietice a fost considerată de către K.G.B. drept una dintre cele mai mari greşeli ale lui Hruşciov.
Care au fost consecinţele retragerii trupelor sovietice de pe teritoriul României, în 1958?
L.W.: În primul rând, aceasta a permis României să-şi reinstaura controlul naţional asupra instituţiilor statale coercitive, debarasîndu-se de intruziunea instituțională sovietică (prin îndepărtarea consilierilor sovietici din armată și securitate, și prin încetarea trimiterii ofiţerilor din armată și securitate la pregătire în Uniunea Sovietică). Apoi, România a putut să-şi reinstituie controlul asupra politicii ei externe și de securitate, astfel încât aceasta să servească mai curînd intereselor românești (așa cum le percepea conducerea comunistă), și nu intereselor sovietice.
Care au fost „măsurile active” ale Moscovei împotriva României şi cum au fost puse în practică?
L.W.: Au existat sute, dacă nu mii de astfel de măsuri active, toate menite să izoleze România de partenerii săi externi, să izoleze conducerea României de populaţie, să răstoarne regimul şi politica sa independentă și să pună în loc o conducere care să urmeze politica sovietică. Spre exemplu, arhiva Mitrohin menționează o operaţiune în urma unei întâniri româno-chineze la nivel înalt, când KGB-ul a falsificat notele de şedinţă ale premierului chinez Ciu En-Lai şi le-a „sifonat” părţii române. Conform falsului realizat de KGB, Ciu En-Lai l-ar fi considerat pe Ceauşescu drept o marionetă, conducerea fiind, în realitate, în mâinile lui Maurer şi Bodnăraş, acesta din urmă chiar „urându-l” pe Ceaușescu. Scopul intoxicației era întreit: compromiterea relaţiilor strânse româno-chineze și anihilarea sprijinului lor reciproc, dezbinarea conducerii unite a României, şi ostracizarea lui Bodnăraş de către Ceauşescu, astfel încît Bodnăraș să devină mai permeabil la o posibilă re-recrutare de către Moscova (Bodnăraş fusese instruit de către sovietici în perioada 1935-1936). Falsuri similare au fost plasate tuturor partenerilor României - mai ales Statelor Unite şi țărilor din Europa Occidentală. În același timp s-a lucrat din greu cu tot felul de „rapoarte” şi „zvonuri” care deformau grosolan intenţiile şi atitudinea României.
Ce alte personae făceau parte din această reţea sovietică în afară de Ion Mihai Pacepa şi Sergiu Celac? Erau cei doi implicaţi în furnizarea de date sovieticilor?
Aţi declarat că mărturisirea lui Pacepa cum că a fost 27 de ani agent sovietic şi că a primit ordine de la KGB e reală în măsura în care el voia să demonstreze că aparatul Securităţii era subordonat spionajului sovietic. Poate ascunde şi altceva această confesiune? Ce surse aveţi?
L.W.: Nu sunt sigur că înţeleg întrebarea. În timp ce Pacepa făcea mai sus amintita confesiune în ideea de a demonstra că Securitatea a fost mereu subordonată K.G.B.-ului, referirile sale la K.G.B. şi liderii acestuia arată limpede că Pacepa îi percepea ca pe superiorii săi. În acelaşi timp, afirmaţiile sale că România ar fi fost un cal troian sovietic serveau şi intereselor Budapestei, și să nu uităm că Pacepa îl avea ca prieten pe Laszlo Hamos din Organizaţia Maghiară pentru Drepturile Omului din S.U.A., care a diseminat cele mai sfruntate dezinformări privind „genocidul” săvârşit de români asupra etnicilor maghiari. Sigur, corelaţia nu înseamnă neapărat cauzalitate, şi acest subiect mai are nevoie de cercetări considerabile.
În opinia dumneavoastră, ce ar fi putut face Nicolae Ceauşescu dacă România ar fi fost atacată în 1968, după invazia din Cehoslovacia?
L.W.: Un răspuns la întrebarea „ce ar fi putut face Ceauşescu” conduce la speculaţii în care prefer să nu mă angajez. Totuşi, există tot mai multe informaţii despre ceea ce a făcut şi făcea Ceauşescu, ceea ce, împreună cu calculele Moscovei, conduce la concluzii extrem de sugestive. Mai întâi, spre deosebire de Cehoslovacia (sau, anterior, de Ungaria), Ceauşescu avea în România controlul total asupra armatei, pregătindu-se să facă faţă unei invazii a forţelor Pactului de la Varşovia sub conducere sovietică, mergând până la autorizarea individuală a comandanților din teren de a deschide focul în cazul în care sovieticii ar fi trecut frontiera (împiedicînd astfel Kremlin să neutralizeze armata prin instalarea la putere a unui nou partid sau a unor conducători militari care ar fi ordonat încetarea ostilităților). În al doilea rând, Ceauşescu
În 1985 aţi publicat, la München, volumul „În serviciul Mareşalului”, o biografie a lui Ion Antonescu. Astăzi, aţi lansa în România această carte?
L.W.: Nu. „În serviciul Mareşalului” reuneşte, în mare măsură, memoriile colonelului Gheorghe Magherescu, unul dintre aghiotanţii lui Antonescu (identificat ca ofiţerul „X” la cererea sa, de teama repercusiunilor din partea regimului de atunci), fiind, astfel, o lucrare mai degrabă subiectivă decât ştiinţifică. Dată fiind natura subiectivă a lucrării şi contribuţia mea minimală (manuscrisul transcris de colonel reflectă doar o parte a discuţiilor noastre), nu am considerat niciodată că „În serviciul Mareşalului” este o lucrare a mea. Ca atare, am considerat utilă publicarea cărţii ca o cercetare preliminară folositoare într-o perioadă în care orice perspectivă din interiorul cercului militar al lui Antonescu lipsea cu desăvârşire din scrierile istorice. (Colonelul a publicat acelaşi material sub propria sa semnătură după 1989). Pentru lucrările mele pe această temă puteţi cerceta „Romanian Cassandra” (1993), distribuită de Columbia University Press. Acum, desigur, există mult mai multe informaţii disponibile, care ar necesitatea și rescrierea acesteia.
Ați lucrat vreodată pentru C.I.A.?
L.W.: Nu. Nu am fost niciodată angajat al C.I.A. Am avut însă, de-a lungul anilor, lungi discuții cu analiști ai C.I.A. - cum am avut și cu diverși universitari și jurnaliști preocupați de blocul sovietic - dintre care unii mi-au devenit prieteni. Alături de ei am apărut la conferințe, am lucrat în diverse centre de cercetare și am colaborat la unele publicații. În Statele Unite se încurajează contactul dintre specialiștii guvernamentali și cei din mediile universitare. Ca atare, analiștii din Statele Unite frecventează destul de relaxat cele mai diverse comunități de analiști, iar asocierea nu înseamnă înregimentare, cum a fost cazul în țările comuniste. Serviciile secrete comuniste nu concepeau că pot exista asemenea creaturi bizare precum analiștii independenți, motiv pentru care îi considerau invariabil și eronat drept agenți ai serviciilor din țările lor de origine.
A fost Kurt Treptow agent C.I.A. în România? L-ați cunoscut? Au existat relații profesionale între dumneavoastră și el?
L.W.: Nu știu dacă a fost, dar, sincer, mă îndoiesc. Da, l-am cunoscut. Mi-a fost prezentat de oameni de la ambasada S.U.A. (amîndoi am studiat istoria României ca bursieri Fulbright, dar în perioade diferite - el la sfîrșitul anilor ’80, eu în anii 1982-84 -, și l-am cunoscut pe profesorul său Keith Hitchens, considerat la vremea aceea drept cel mai bun expert american în istoria României). De asemenea, am colaborat cu el, cu Paul Michaelson, Florin Constantiniu și alții la cartea „A History of Romania,” am publicat lucrarea „Romanian Military Reform and N.A.T.O. Integration” la centrul condus de el, am contribuit la jurnalul “Romanian Civilization/Civilizația Românească” scos de el timp de 10 ani, și am participat la conferințele internaționale pe teme românești organizate de el la Cluj și Iasi la începutul anilor ‘90.
Ce relații ați avut de-a lungul anilor cu Ioan Talpeș?
L.W.: Pe Ioan Talpeș l-am cunoscut la începutul anilor ’80 cînd era deja la Editura Militară, și am discutat despre politica militară și de securitate a României interbelice (principala sa carte pe acest subiect, „Diplomație și Apărare”, a fost publicată abia în 1988). Ne-am întîlnit din nou, prin intermediul lui Mihail Ionescu, în 1990, cînd am discutat despre problemele și provocările cu care se confrunta armata în perioada de transformări post-communiste. Întîlnirile noastre au devenit tot mai frecvente, dată fiind importanța reformelor în domeniul militar și de securitate, precum și interesul nostru comun față de acest domeniu. Astfel, am ajuns să lucrăm împreună timp de 20 de ani - rolul meu fiind acela de consultant/consilier. Pentru mai multe detalii se poate consulta biografia mea.[1]