„Încă mai am chef să mă bat cu ăștia, încă mai am forța să lupt pentru ideile mele"

La un moment dat, o știre mi-a atras atenția: „Cartea « Mein Kampf » a lui Hitler s-a vândut ca pâinea caldă la Târgul de Carte de la Lisabona". M-am gândit că Dinu C. Giurescu este persoana cea mai potrivită să-mi explice dedesubturile acestei notițe. L-am sunat și, cu vocea sa ușor tărăgănată, m-a invitat la o discuție în apartamentul său de pe Calea Victoriei. Era mai mult decât sperasem: urma să intru în sanctuarul unuia dintre cei mai importanți istorici ai momentului, al istoricului care în mod fățiș a declarat război ipocriziei, prostiei și impotenței intelectuale de la vârful actualei piramide a societății. Mă aștepta în biroul său de acasă. S-a uitat la mine lung şi m-a măsurat din cap până în picioare. După ce m-a radiografiat, mi-a spus: „Mă uit la dumneata. Ești tânără și dorești să vorbești cu mine. Eu am 90 de ani. Dar să știi că încă mai am chef să mă bat cu ăștia, încă mai am forță să lupt pentru ideile mele".

Mi s-a părut că declarația de credință făcută chiar înainte de a fi reușit să scot reportofonul din geantă era un fel de a-mi spune că nu dorește să-și „machieze" opiniile doar așa, pentru un interviu. M-am așezat pe unul din scaunele indicate. Mi-a oferit rahat cu apă rece. Nu zâmbiți, mie mi s-a părut extraordinar pentru că și prin asta profesorul Dinu C. Giurescu îmi dădea cu generozitate biletul de intrare către lumea din care face parte. Își dovedea în acest fel, mărunt poate, aristocrația. În timpurile când societatea românească era mai așezată, în vremurile în care familiile încă țineau la blazonul lor, acesta era semn de mare ospitalitate.

Fascinaţia trecutului

Energia pe care profesorul o emana m-a făcut să înțeleg că în acest om, pe care vârsta l-a gârbovit ușor, vremurile nu i-au corupt credința și, în consecință, nici sufletul. „M-a tulburat când mi-ai zis de « Mein Kampf » la telefon. Am stat și m-am gândit de ce ar căuta lumea o astfel de carte. Să fie fructul oprit până de curând? Poate. Lumea este extrem de confuză, extrem de nesigură și poate că se simte hărțuită. În aceste condiții, își caută repere. Și cum Al Doilea Război Mondial a tot fost subiect de documentare, de emisiuni, de carte, în cei peste 70 de ani de la terminarea lui, a intrat în conștiința oamenilor ca fiind evenimentul la care se pot raporta. Și cred că mai este și curiozitatea. Sunt curios, la următorul târg de carte important oare va fi aceeași situația?". Cărțile care ocupau pereții camerei în care ne aflam păreau că îl aprobă. Istoria este la ea acasă în apartamentul profesorului Giurescu. Volumele groase de specialitate, enciclopediile cu coperțile ușor roase stau în rafturi, cuminți unele lângă altele, dar dând impresia că respiră, că au viață. Fiecare dintre ele fusese citită, poate răscitită. Mai vechi sau mai noi, ele fuseseră asimilate de proprietarul lor, li se dăduse importanța de care aveau nevoie și respectul cuvenit.

În tinerețea lui, înainte de începerea războiului, evenimentele se succedau cu o rapiditate grozavă. „Mă interesa și atunci, prin ʼ39-ʼ40, ceea ce se întâmpla în jurul meu. Ziarele le citeam cu toții. Eram bulversați de rapiditatea cu care se întâmplă evenimentele. Nu înțelegeam însă pe deplin sensul acelor informații. Și atunci totul era confuz, era în ceață. Există totuși o asemănare între ceea ce simțeau oamenii de atunci și ceea ce simt oamenii de acum. Numai că atunci războiul se desfășura pe alte coordonate. Acum, situația e schimbată. Deși nu ne dăm întotdeauna seama, există un război continuu, pe toate planurile: economic, social, identitar etc".

Țara se conduce prin instituții de forță

Profesorul își ridică ochii de un albastru intens și se uită în fața lui, unde trona un televizor deschis pe un canal de știri, dar cu sonorul dat la minimum. Îmi spune: „Doamne, când mă uit la televizor și îi văd pe câte unii cu câtă nonșalanță debitează tâmpenii, mă enervez cumplit. Nu au pic de cultură, dar sunt foarte siguri pe ei". L-am întrebat cum explică faptul că partidele extremiste din Europa capătă din ce în ce mai mult sprijin popular, mai multă credibilitate și, în mod evident, mai mult capital electoral. „Partide extremiste? Nu le-aș numi așa, ci mai degrabă naționaliste. Este evident, la nivel intuitiv, europenii simt că amestecul nu e bun. Mă refer la amestecul de civilizații, de mentalități, de credință. Nu poți să fii obligat să primești cu brațele deschise ceea ce de fapt nu vrei să accepți. Acea cotă nesuferită pe care fiecare țară a fost obligată să o accepte este motivul pentru care oamenii au început să sprijine partidele naționaliste.

Gândiți-vă la noi, românii. Țara Românească și Moldova au fost sub dominație turcească timp de 500 de ani, dar, în acest răstimp, turcii nu au avut voie să aibă proprietăți, să ridice moschei. Domnitorii pe care i-am avut au simțit că în acest fel apără identitatea și românismul. Acum toate sunt invers. Îi chemăm la noi, le ridicăm moschei. Ceea ce nu au reușit în alte vremuri, reușesc acum. Ba, mai mult decât atât, se dorește parcă ștergerea treptată a identităţii, a conştiinţei apartenenţei la naţiunea română. Și se vede asta și prin reformele din domeniul învățământului. Se vorbește de globalizare, dar constat că se dorește formarea unui om al secolului XXI interesat de valori materiale şi pseudo-culturale, fără identitate naţională. Cu alte cuvinte, un pălmaş modern. Cu cât uiți mai repede trecutul care-ți aparține, cu atât ți se va șterge identitatea mai rapid. Cred și eu, ca Ilie Șerbănescu - deși el este mai rău decât mine atunci când spune că suntem un spațiu de la marginea lumii -, că am ajuns o colonie, că nu mai decidem noi pentru noi. Atitudinile oamenilor politici nu sunt încurajatoare pentru noi ca țară și constat că tendinţa merge spre slăbirea şi chiar destrămarea statului şi a naţiunii.

Am fost ales parlamentar. Am crezut că voi putea schimba câte ceva, am crezut că voi putea să fac. Nu se vrea. Ăsta este adevărul. Cu toate acestea, nu pot să nu mă întreb unde sunt cei din elita intelectuală? Apar unii pe la televizor, vorbesc, dar se clamează independenți și, de fapt, nici nu spun nimic, dar nici nu fac nimic să îndrepte situația. E trist. Industrie nu mai avem; sistem bancar, nu; pădurile, nu le mai protejăm; vindem pământul pentru că aşa a zis U.E.! Mie-mi vine rău când zic asta! Şi ce dacă a zis U.E.?! Ei pot să zică şi eu zic cum zic eu şi până la urmă vedem ce facem noi! Țara se conduce prin instituții de forță, ca D.N.A. Nu-i nimic normal în toate astea".

„Ceea ce a făcut Marea Britanie este un act al unui stat cu adevărat suveran"

A tăcut din nou și a privit către televizor, pe ecranul căruia se derulau tot felul de imagini despre Brexit. „Ceea ce a făcut Marea Britanie este un act al unui stat cu adevărat suveran. La noi, există o slugărnicie a conducătorilor pe care nu o pot înțelege. Asta e situația!" M-am mirat. Părea că s-a instalat resemnarea, lucru care nu i se prea potrivea. L-am întrebat dacă despre asta este vorba. Zâmbind, mi-a spus: „Știi, când discutam cu tata (Constantin C. Giurescu - istoric, academician profesor universitar și deținut politic la Sighet - n.r.), mă întreba câteodată de ce se întâmplă un lucru sau altul. Îi răspundeam: Asta e situația. Se enerva și-mi spunea că ăsta nu e un răspuns, nu e o explicație. Mă uitam la el și îi spuneam: păi nu asta e situația? Situația în sine e explicația".
Mai credeți că se poate schimba ceva în parcursul nostru ca țară?, l-am întrebat... Ochilor lui albaștri le-a revenit strălucirea, fruntea s-a descrețit. „Poate sunt naiv, dar eu încă mai cred în Naţiune şi în forţa ei. Poporul ăsta mai are vigoare, poporul ăsta are ingeniozitate, poporul ăsta e creativ. Cred în el și cred că la un moment dat se va trezi".

Am plecat de la profesorul Dinu C. Giurescu însuflețită de discuția minunată pe care am avut-o. Am plecat cu speranța că va veni momentul de bine și pentru România.
A consemnat Gabi Simon[1]

--------------------------------------------------------------
[1] http://www.qmagazine.ro/dinu-c-giurescu-sa-ti-iubesti-tara-devenit-o-infractiune_316015.html