Uite chimicul, nu e chimicul

Acum câteva zile lumea afla că în Siria, regimul Bashar al-Assad a folosit rachete cu Sarin în atacul asupra localităţii Khan Shaykhun, în provincia Idlib unde se afla o bază a jihadiştilor. Cel puţin aşa susţineau şi susţin încă oficiali şi agenţiile de presă care vor căderea regimului Assad. Atacul a dus la moartea a peste 70 de persoane civile. Pe de altă parte, partea de lume pro-Assad, fără a nega existenţa gazului şi efectele sale, susţine că de fapt rachetele nu au conţinut gaz, acesta a fost declanşat de fapt de lovirea unui depozit al insurgenţilor jihadişti, care conţinea asfel sarin. Personal nu am nici date, care să meargă pe o variantă sau alta, dar nimeni nu are şi totuşi toţi susţin cu tărie o variantă sau alta, dar mai ales nici convingerea sau încrederea în nici una din părţi pentru a da crezare uneia sau alteia. Însă, atâta vreme cât nu există dovezi clare care să ducă la o concluzie, orice declaraţie sau acuzaţie este pur propagandistică, indiferent din ce parte ar veni. Având experienţa „depozitelor" şi „armelor chimice" ale lui Saddam care au stat la baza atacării Irakului de către americani - acuzaţie care s-a dovedit a fi fost falsă -, nu greşită, falsă, fabricată, pentru a justifica invazia, îmi rezerv dreptul de a nu crede în nici una din variante. Orice ar fi însă, atacul unei localităţi, indiferent de cine, indiferent cu ce arme, atac ce poate duce la pierderi de vieţi civile, este o crimă.

Stay out of Syria

În noaptea de 6 spre 7 aprilie 2017 S.U.A. a atacat oficial Siria. Nu este prima oară când acest mamut militar îşi trimite rachetele în zonă, dar până acuma pretindea că luptă împotriva aceloraşi insurgenţi jihadişti împotriva cărora luptă şi Assad, a ISIS, adică a propriului copil. Că de fapt S.U.A. urmărea căderea regimului Assad şi mai puţin sau chiar de loc nimicirea jihadiştilor, o dovedesc anii de luptă sterilă împotriva unor fantome instruite şi înzestrate de C.I.A., dar mai ales acest atac, care depăşeşte în virulenţă şi efecte tot ce a întreprins S.U.A. ani de zile împotriva „terorismului" mondial. Surprinzător însă în acest atac nu este atacul în sine ci faptul că el a fost ordonat de actualul preşedinte al S.U.A., mister Trump, acelaşi mister Trump, care în Iunie 2013 spunea: „We should stay the hell out of Syria, the 'rebels' are just as bad as the current regime. What will we get for our lives and $ billions? Zero!". Cu această ocazie media americană era tentată să creadă că această remarcă ar duce la concluzia că „President-Elect Donald Trump appears to recognize that Syria is not America's responsibility". Oare ăsta să fi fost adevărul? Mă îndoiesc. Pe timpul campaniei, domnul Trump a mai făcut nişte afirmaţii care au dus la concluzii greşite, că ar lupta împotriva sistemului, că s-a terminat cu hegemonia Israelului în S.U.A., cu influenţa lui Söröş, şi că americanul de rând va fi pe primul loc în viitoarea politică a Casei Albe nu grupurile de interes financiar-militare. Ţeapă! După alegeri balonul s-a dezumflat, zidul la graniţa cu Mexicul nu prea se mai construieşte, cu tot sprijinul acordat de regele Cioabă, restricţiile asupra intrării arabilor în S.U.A. au suferit modificări, deci a zburat puiul cu aţa, cum se spune în popor.

Khan Shaykhun un alt Pearl Harbour?

Iată că prin acest atac, Răţoiul a călcat şi această promisiune făcută în campanie, când afirma că S.U.A. nu trebuie să mai intervină în toate conflictele şi zonele din lume, că nu are bani de aruncat pe „bunăstarea" altora, că este timpul ca fiecare să îşi vadă de propriile probleme iar S.U.A. nu va mai fi jandarmul mondial. Şi-a schimbat Trump opinia, sau de fapt totul a fost o cacealma pentru a câştiga alegerile? Dacă s-a schimbat ceva ce a determinat această schimbare? Unii ar fi tentaţi să creadă că atacul chimic a pus capac toleranţei lui Trump, că omenia din el nu a mai putut rezista şi l-a determinat să ordone atacul pentru a pedepsi cruzimea lui Assad. Aş întreba dar degeaba, dacă ştie cineva câte persoane civile au murit nevinovate în atacul american de joi noapte sau în toate acţiunile lor de la „primăvara araba" încoace, dar şi dacă există vreo diferenţă între moartea chimică sau moartea prin bombardament standard. Bineînţeles că nu, dar nu e aşa? „Scopul scuză mijloacele", „nu poţi face omletă fără a sparge ouăle" sau, argumentul final: „în orice război există victime colataterale"? Oare chiar aşa să fie? Nu mai exista nici o altă soluţie decât declanşarea unui război oficial, declarat, deschis care ar putea însemna mai mult decât o simplă intervenţie? Din nou mă îndoiesc.

Să presupunem, totuși, că decizia lui Trump a fost determinată de acest atac chimic, deci este o reacţie afectivă, mai ales că el singur a declarat faptul că asta l-a făcut să îşi schimbe opinia. Fac o paranteză pentru a reaminti celor care au uitat, că în ciuda presiunilor companiilor producătoare de armament şi strigătelor disperate ale perfidului Albion, americanii de rând nu doreau intrarea S.U.A. în cel de-Al Doilea Război Mondial asta, dar„ s-a întâmplat" atacul de la Pearl Harbour şi s-a schimbat calimera. Oare să fie America condusă de un tip sentimental care răspunde coleric la impulsuri emoţionale fără a ţine cont de principii şi urmări? Sau avem de a face cu un tip care a minţit de la bun început şi a afişat o mină mămoasă şi plină de griji faţă de soarta cetăţenilor când de fapt îl interesa doar propria soartă şi cocoţarea pe treapta cea mai de sus a societăţii şi lumii chiar? Oricare ar fi răspunsul nu este de loc încurajator.

Salvarea Siriei sau a lui Trump?

Şi totuşi de ce ar fi decis Trump declanşarea acestui atac? Matematic vorbind, Trump şi-a salvat poziţia. De ce? Pentru că prin atitudinea sa de până acuma se punea de-a curmezişul celor care de decenii scot bani frumoşi din politica agresivă a S.U.A., persoane şi grupuri care cam dictează politica externă dar mai ales militară a S.U.A. Retragerea trupelor americane din Germania a însemnat cheltuieli suplimentare pentru buget, dar şi pierderea unei pieţe de desfacere. Conflictul semideschis cu Turcia şi iminenţa închiderii bazei militare de la Incirlic era o alta palmă dată diplomaţiei dar şi politicii militare a S.U.A. Declaraţiile lui Trump şi o eventuală retragere din conflictele din Siria, Afganistan şi Irak, alăturate celorlalte semieşecuri, ar fi însemnat pierderi insurmontabile pentru economia de război americană. Din cauza asta, poziţia lui Trump nu era chiar aşa de sigură dacă nu cumva era chiar pe sanie, alunecând, alunecând. La asta se mai adăugau şi acuzaţiile şi verificările care se fac vizavi de prietenia sa cu Putin şi amestecul Rusiei în campania lui Trump. Ei bine, acuma, când Trump a dat o lovitură atât de serioasă bazelor ruseşti ale lui Assad de la Shayrat distrugând avioanele ruseşti, e adevărat nu de ultimă generaţie, din baza atacată, mai poate cineva să spună că Trump este prieten cu Putin, sau mai pot marii producători de armament să se plângă de Trump? Doamne fereşte! Nici Putin nu iese prost de aici, pentru că distrugerea avioanelor sale va duce la alte contracte şi afaceri pentru industria de război rusească pentru că prietenul Assad îi va cere ajutor pentru înlocuirea avioanelor distruse, ajutor care va fi acordat, dar nu degeaba. În plus, Putin fusese avertizat din timp de acest atac, aşa că a avut timp să îşi retragă oamenii, hardurile şi documente din bază fără însă a-I spune şi lui Assad, pentru că brânza e pe bani. Deci toată lumea este bine merci, mai puţin amărăţii de sirieni care o încasează şi de la unii şi de la alţii în numele aceleiaşi democraţii occidentale.

Aş întreba, retoric, ce scrie în tratatele internaţionale vizavi de agresiunea unui stat asupra unui sat. Atât! În rest, toate bune şi la vară cald. O concluzie este de necontestat: Niciodată să nu crezi în declaraţii!