Domnilor! Tovarăși și prieteni! Dragi colegi! Iubiți cetățeni! După douăzeci și opt de ani de libertate și democrație, am ajuns la 20 la sută abandon școlar! Suntem pe primul loc în Europa lu' pește! Tot în frunte suntem și la refuzul vaccinărilor și, în consecință, ne mor copiii din prostie și incultură. Arena principală de tenis, fosta „Progresul", nu mai poate organiza competiții sportive pentru că nu are autorizație de la I.S.U., o prostie sinistră, dar școlile noastre pot funcționa, bine-mersi!

Haideți să organizăm o casă de pariuri pentru câți copii vor ajunge anul acesta în fosele septice ale școlilor românești; sau unde va cădea primul tavan în sălile de curs; sau care elev își va snopi în bătaie profesorul; din ce regiune istorică vor fi racolate primele „fetițe" și ce materie va preda profesorul ce o va face... și așa mai departe! Am scoate și noi niște bani frumoși, dacă numai și numai despre asta este vorba în societatea românească!

„Democrația" ne-a oferit libertatea de a fi analfabeți, inculți, proști și nesimțiți

Școala trăiește din geniul profesorilor și al elevilor, atâția câți mai sunt, nu din grija statului. Mă tem că primii vor muri și ceilalți se vor plictisi să asculte promisiunile deșarte ale unui stat analfabet.

Abandonul școlar este cel mai rău lucru ce se poate întâmpla unei societăți. Dar și mai rău decât atât este credința multora dintre noi că educația este facultativă și că democrația ne-a oferit libertatea de a fi analfabeți, inculți, proști și nesimțiți.

Mâine o să plângem toți și nici măcar n-o să știm de ce!

În urmă cu doi-trei ani, am cunoscut un cioban venit în Fierbinți, la muncă, de pe alte meleaguri. Trăia și muncea în câmp, într-o baracă improvizată, nu la limita sărăciei, ci a umanității. Era acolo cu întreaga familie; soția și cei patru copii. Cel mai mare avea doisprezece ani și cel mai mic nu mai mult de cinci ani; trei fete și un băiat. Nici unul dintre ei nu trecuse nici măcar o zi pe la școală și acest lucru se vedea. De câte ori plecam de acolo, în mașină, soția mea plângea.
- De ce plângi tu? - îi spuneam eu, nu cu prea multă delicatețe. Să plângă cei care îi lasă ai nimănui, aici, în câmp!
Să plângă fiscul care nu-i obligă pe cei care l-au angajat pe tatăl lor să-i plădească taxele, astfel încât, la bătrânețe să aibă din ce trăi!
Să plângă primăriile, directorii de școală, ministrul sănătății și al educației, protecția copilului, protecția civila, președintele, primul ministru, guvernatorul B.N.R. și patriarhul! De ce să plângi tu, iar pe ei să nu-i doară nici în cot!?

Nevastă-mea privea prin geamul mașinii, în urmă, acolo unde îi lăsasem pe cei patru copii, în picioarele goale, bucurându-se de o biată ciocolată:
- Pentru că mâine o să plângem toți și nici măcar n-o să știm de ce!".