Cultură e viaţa - trăiește și este vie. Suntem de-o credință ce crede în viața-Înviere, chiar dacă toate indicatoarele ne anunță un final de moarte!... suntem dintotdeauna pe acelaşi ogor și am primit multe și minunate daruri-parcă înadins hărăzite celor chemați pentru a locui acele plaiuri de vis... Dar o să vă spun o poveste frumoasă din trăirea omului care încearcă a înțelege....! Se spune că Dumnezeu a poruncit Sfântului Petru să împartă tuturor neamurilor câte o bucată de pământ, numai că cei din neamul nostru au rămas în aşteptare. „Doamne, ce ne facem, lor ce le dăm?" Şi atunci se zice că Dumnezeu ar fi spus: „Sfinte Petre, dacă tot nu a mai rămas nimic, atunci hai să le dăm lor bucata ceia de pământ pe care o păstrasem pentru noi!" Iar povestea continuă să descrie ţara noastră ca un sipet ferecat și împodobit cu plaiuri de lumina stropite cu nestemate culori, forme molcome de dealuri și semeţe piscuri ce lasă să salte cosiţe de de ape de cleştar ce îmbrăţişează toată bogăţia rodului, iar pentru toate necesitățile, Dumnezeu a înghesuit înăuntrul sipetului de toate, aşa că cei de acolo să nu ducă lipsă de nimic. Şi totuşi, toate cele de mai sus nimic nu valorează pe cât de mare și bogat a fost Darul de Har care s-a ridicat ca un zbor de ciocârlie în bucuria culorilor țesute, smălțuite, a piruetelor săpate în dansul undelor din lemn și rostirilor doinite - rugă de bucurie și mulțumire către Cel Drept ce a dăruit neamului
Sipetul cel fără de preț !

Spuneam mai înainte: cultura este viață Deci cultură se trăiește, se cultivă ca un ogor, e viața ce creşte și rodeşte. Cultivatorul trăiește, seamănă , sădește, plivește și se bucură de munca sa. Ogorul este cel ce primește și răsplătește. Fără ogor nu se face cultură, deci nu crește viața! Un neam fără ogor, adică fără țară, își pierde cultura! A ști aceste lucruri nu este câtuși de puţin o teorie între altele, ci o împlinire de a înțelege rostul culturii în întreaga ei complexitate și evoluție istorică. Aceste „recolte" însumate, constituie azi bogăția patrimoniului nostru, specific și unic prin multitudinea și diversitatea expresiilor muzicale, arhitectonice, literare, vizual simbolice. Tot acest tezaur mărturisitor al neamului ne dăruiește nouă celor de azi bucuria de a ne așeza la masa naţiunilor ca ambasadori ai unei identități de mare excepție (asta în mod ideal). Limba pe care o vorbim a fost scrisă cu o mie de ani înaintea sumerului, interpretabil după unii, dar nu neglijabil!

Am primit de-a lungul istoriei, în calitate de locuitori al acelor spații, diferite apelațiuni: daci, traci, geți, valahi și de puțini ani, mai ales în ultima vreme ne chemăm, sau am fost convinși să spunem că suntem romani. Arealul cultivatorilor ce s-au numit în diferite feluri a suportat în istorie multiple modificări. Însă un singur lucru nu au reușit „prietenii" noștri ce s-au perindat de-a lungul timpului și au râvnit la darurile pe care noi le primisem. Ei ne-au modificat apelațiuni, hotare, au prădat bogății, ne-au răpit copiii etc. dar, legătura noastră de har prin grai a dărâmat toate construcțiile lor artificial-mincinoase care s-au succedat și s-au înlocuit unele pe altele. Aceasta tocmai din lipsă de adevăr. Noi toți ce vorbim aceeași limbă indiferent de loc și țară păstram taină sfânta de har primit și ne înțelegem între noi. Dialectele noastre diferă nesemnificativ. A conștientiza spațialitatea cuvântului, după cum spunea vărul meu NIchita Stănescu, sau după cum coloana infinitului lui Brâncuși mă inspiră să afirm, ca repetarea fiecărui cuvânt pronunțat în generație și de-a lungul generațiilor, acel cuvânt devine ca o coloană a infinitului. Este acea repetiție în adevăr spațial din moși strămoși până azi și dincolo de Decebal și Zamolxe.

Este precum marele artist și-a numit coloana, o adevărata „veșnică pomenire". Poate fi un lucru mai înălțător ca acesta: să știi că mai presus de aur, petrol , sare etc, în acest ogor se ridica o cultură pe care mai devreme sau mai târziu omenirea va conștientiza adevărata ei valoare. Vorbeam de Har și de veșnică pomenire și atunci ca drept măritor credincioși în dreapta credință prin Întâiul chemat, Apostolul Andrei cel care ne-a creștinat, se cuvine să ne întrebăm ce limbă de creștinare a folosit Sfântul Apostol? La acea vreme, ne chemăm daci. Iar în veșnică noastră pomenire, cred că se cuvine a pomeni acest lucru. Limba romană care își trage obârșia din limba dacilor, constituie leagănul limbii evanghelice. După Petre Morar, care a scris studiul „Dacia ariană, leagănul limbii evanghelice." „Cei care au stat alături de Mântuitorul pană în ultima clipă a relevării sale pământene, nu au purtat nici numele de Ianis, nici Joshua, nici John și nici Ivan. Ci, Ioan Botezătorul, Ioan Evanghelistul, Andrei, Simion, Iona, Ioana, Maria, Marta, etc.». Tot Petre Morar afirmă: „Mama Mântuitorului, nume romanesc străvechi, Maria Cea Mărită, s-a înscris pentru totdeauna în conştiinţa lumii. Prin «plugul liturgic», ogorul bătătorit unde numai buruienile cresc şi rodesc, acel ogor răsturnat de acel plug de har, a transformat sufletul taranului în locul de rodire a iubirii către Dumnezeu şi aproapele lui, cel ce poartă în timp acelaşi grai de har. Cum putem explica altfel decât prin iubire faptul că ne înţelegem unii pe alții în ceea ce rostim? Numai o mamă iubitoare reuşeşte să înţeleagă toate sensurile adevărate în rostirea copilului ei. Numai o limbă pe care o cunoaştem prin inimă are şansa de supraviețuire istorică, iar atunci şi numai atunci, tot ceea ce se pune în ogorul cu brazda reavăna va rodi. Valoarea adevărată a culturii noastre va fi recunoscută în patrimoniul mondial, numai atunci când se va pune grâul şi neghina fiecare la locul lor."