- Ia zi-mi, Nelu Busuioc mai trăieşte?
- Bate-te peste gură!... Cum să nu trăiască? Azi-noapte a cântat până pe la două dimineaţa, că Măria când a venit de la Capşa, a avut o chermeză boierească, i-a găsit dănţuid şi chiuind. Şi cum Măria se dă-n vânt după muzica gorjenească... ce crezi, le-a zis câteva cântece de le-a mers la inimă, ca apoi... doar ştii că o respectă şi le e ruşine de coniţa: au plecat la culcare, nu voiau s-o supere cu zdrăngănitul lor.
- Şi două ţigăncuşe dansatoare, ale tale admiratoare, nu?
Au mai discutat de-ale lor până am ajuns în grădina mare şi am fost conduşi la un pătuiag acoperit cu trestie, unde erau aşezate pompele şi motoarele care aşteptau pe meşterul Oracescu să le pună "diagnosticul". Cât vedeai cu ochii erau tot felul de răsaduri de flori, ghivece, trandafiri, pomişori ornamentali, ochiul boului, margarete, crizanteme de toate culorile, coviltire acoperite cu prelate sau cu plastic, iar de-o parte şi de alta se vedeau geamurile serelor olandeze unde creşteau cele mai mari şi frumoase crizanteme din România (cele patru coşuri aduse cu cobiliţele cei doi oltenaşi erau de la neica Ion Coandă Tănase, tatăl renumitei cântărețe a Gorjului, Maria Tănase).

Au venit vreo trei băieţi care ridicau pe rând pompele pe masă pentru a fi verificate „la sânge" de cel mai priceput strungar şi mecanic pe care l-a avut Uzinele Lemaitre, Oracescu Ion, alintat „Cinzeacă". La comanda dânsului băieţii desfăceau piuliţele, dădeau afară ştopiţele, scoteau asbestul de etanşare, apoi bucşile de bronz, inelele distanţiere, etc., pe care le curăţeau de ulei şi vasilină, iar „domnul doctor" cum îl strigau „pungaşii" îmi spunea grav:
- Inginere! Marinică, fii bun şi dă-mi şublerul, iar pentru a măsura axul, meştere,... vreau micrometrul de la 25 la 50 de milimetri (fiind foarte atent la mine şi arătându-mi instrumentele, nu care cumva să mă fac de ruşine şi să le încurc); ca să vă mărturisesc cinstit, nu eram chiar un profan în ale „meseriei" fiindcă vecinul meu, nea Costache Dinu care era un meşter deosebit, făcea zeci de meserii: dulgher, rotar, fierar, zidar, tinichigiu, strungar, mecanic etc. mă iniţiase în a tăia fierul cu bomfaierul, să pilesc, să folosesc dalta şi ciocanul, să măsor cu metrul, compasul de interior şi exterior, cu şublerul; cu micrometrul, ce-i drept... mai puţin, dar îl cunoşteam că arată ca o potcoavă şi avea un tambur gradat (cu pete de rugină de nu se mai vedeau liniuţele), învăţătură care m-a costat multe urecheli pe care le primeam de la mama Neta, care-mi zicea că-mi pierd timpul, în loc să învăţ carte. Cred că era ora şase, dacă nu mai mult şi, cum nu eram învăţat să stau atât de mult în picioare, m-a cuprins oboseala că-mi ziceam, Doamne, nu se mai termină odată „mustăria" !...

Ce mi-a plăcut la început, îmi devenise extrem de plictisitor. Dar cum cioara chioară are noroc şi-i face Dumnezeu cuib, îl văd pe nenea Franz Tănase că-mi face cu mâna să merg spre dânsul. Atât am aşteptat, ca s-o întind de la locul de muncă,iar nea Cinzecuţă l-a taxat pe „jupânul" din scurt.
- „Barosane, tu ai auzit de vorba aia înțeleaptă?
- Care?
- Chiar nu știi că „broasca nu cântă pe uscat" ?
- Oracescuscule, ești o broscuță însetată după cât văd, și i-a făcut semn unui băiat care i-a adus o cană de sticlă cu un vin auriu, ca să se cinstească domnul "doctor în fiare".
- Ei... așa mai merge. Nenea Franz mi s-a adresat surâzânnd:
- Marinică, o să te înlocuiesc eu: mai vorbesc, mă mai cinstesc... doar n-am să-l las singur pe Oracescu, aşa că te rog să mergi la Măria şi ajut-o; vezi că-ţi spune ea ce-o să faci.

Am plecat bucuros în direcţia pe care mi-o arătase nenea Franz. În faţă mi-a apărut o doamnă îmbrăcată într-o rochie de mătase de culoare vernilă, iar pe cap avea o pălărie albă cu nişte flori liliachii superbe. Doamne, câtă graţie, ce distinsă era!... O priveam extaziat, că m-am apropiat spre dânsa, nu cu teamă, ci pur şi simplu eram fascinat s-o văd în carne şi oase chiar pe Maria Tănase, pe care o auzisem de nenumărate ori la radio, îi văzusem fotografia în nişte reviste ale lui Romică şi verişoară-mea Nicoliţa, ca deodată să mă aflu în faţa celebrei „Doamne!..." mi se părea un miracol.
- Ce te-ai oprit, băiat frumos? Vino mai aproape.
- Sărut mâna!... am şoptit eu nereuşind s-o privesc în ochi.
- Bună ziua, puişor de oltean. Ia să-mi spui, care-ţi este numele?
- Voican Marin.
- Ca să vezi!... te prezinţi ca la şcoală în faţa profesoarei: numele şi prenumele, vârsta şi funcţia, ha-ha-ha! Eşti adorabil, dragă Marinică. Să nu-mi spui că nu-ţi place cântecul... „Marine, la nunta ta?..."
- Sigur că-mi place, dacă aşa mă cheamă... îndrăznesc eu să articulez.
- Aşa-i că nu te gândeşti de pe acum la nuntă, ori ai fi şi logodit? Ce fată ţi-au promis că-ţi dau părinţii? De data asta am roşit, transpiraţia mi-a cuprins faţa, că dacă se putea lua foc din emoţie, cu siguranţă ardeam ca un chibrit. Mă gândeam: „De unde o fi ştiind că tata (care făcea glume..., ameninţându-mă că mă-nsoară cu una bogată şi urâtă, dacă nu pun mâna pe carte, numai să scape de mine), mă logodea când cu fata vreunui cârciumar, ori a cumătrului Sanchi, angrosist şi mare jucător de table?" Am privit-o îndelung şi îmi ziceam, făcându-mi curaj: „De-aţi cunoaşte-o pe Ilona..." de care bag seamă prinsesem drag.
Mi-a pus mâna pe umăr şi am mers alături cu dânsa până am ajuns lângă pridvorul casei, când mă întreabă:
- Tu ai jucat în vreo piesă de teatru?
- Cum să nu!... în „Şvek zevzec."
- Ha-ha-hi-hi!... Poate a fost Şvek celovek şi nu-ţi mai aduci aminte? Cum ştiam ceva rusă, dar cu umorul, pe timpul acela, nu prea mă puteam lăuda, nici fisa nu-mi cădea aşa de repede, mi-am susţinut ideea, ba am vrut să-i demonstrez că nu are dreptate.
- Şvek nu era un celovek, adică un om obişnuit...
- Dar cum era?
- Un zevzec, un aiurit. Toate câte el făcea, le făcea de-a-ndoaselea.
- Şi cine-l interpreta?
- Cine altcineva!... (mă umflu eu în pene), decât eu, doamnă.
- A, şi eşti aşa de mândru că ai întruchipat un neisprăvit?
- Aşa cerea piesa, iar eu a trebuit să le arăt copiilor că nu-i bine să fie pripiţi, să calce cu picioarele-n străchini, ci să vorbească frumos, să asculte de părinţi şi de profesori, să salute oamenii mai mari şi să le dea ajutor, nu să fie de râsul satului.
- Ca să vezi unde era artistul de care aveam nevoie, şi nici nu-l ştiam!... Atunci astăzi vei fi pajul meu.
- Paj!?...
- Nu ştii ce-i un paj?
- Ba da.
- Dar atunci!...
- Înseamnă că dumneavoastră veţi fi o regină, aşa-i?
- Nu chiar regină, dar pe undeva pe aproape.
- Şi ce trebuie să fac?... Care-i porunca alteţei voastre?
- După cum văd, îţi place să citeşti teatru?
- Da...
- Ca de exemplu, spne-mi câteva titluri.
- „Cadavrul viu" de Lev Tolstoi (nu știam că Maria Tănase jucase rolul Mașei lângă Ion Manolescu la Teatrul Național din București), - O scrisoare pierdută" de I. L. Caragiale, dar cel mai mult îmi plac romanele de aventuri ale scriitorilor francezi, „Cei trei muşchetari" , „Fraţii corsicani" , dar am citit şi „Mizerabilii" de Victor Hugo, iar când eram mai mic... „Insula misterioasă" de Jules Verne.
- Iar acum când ai ajuns mare!... ce mai citești?
- Păi... unele dintre ele le-am ascultat la radio.
- Emisiunea de teatru radiofonic pentru copii?
- Exact! afirm eu cu vădită bucurie. Emoţia îmi dispăruse total, iar Maria Tănase mi se părea că seamănă chiar cu măicuţa mea, şi nu mă mai temeam cum făcusem la început când am văzut-o că intră pe poartă. Avea ochii verzi, strălucitori ca frunza pomilor ssărutați de roua dimineții.
- Cred că o să devenim buni prieteni în curând;ce zici... mai vii pe la taica?
- Dacă o să mai aibă nevoie nenea Ionel să-l ajut... am să vin cu plăcere.
- Şi pe mine n-ai să vii să mă vezi, ori nu-ţi plac artistele? A făcut o mică pauză, timp în care privirea ei mă sidera. Cred că citea în sufletul meu nevinovat (eram atât de mirat şi încântat...) că mi-a luat mâna ca la un copil prins cu „mâţa-n sac" şi mi s-a adresat cu o voce de heruvim: tu ştii cine sunt eu, Marinel?
- Da!... Cum să nu ştiu? Vă ascult cu mare plăcere când cântaţi la radio. Sunteţi Marea Doamnă, Maria Tănase. Vocea dumneavoastră o cunosc până şi copii...
- Da, ai dreptate... Mă cunosc copiii, fiindcă tu eşti un adevărat cavaler, şi m-a bătut prieteneşte pe umăr cu vârful degetelor, ale căror unghii sidefii păreau că sunt petale de cais. Sunt încântată de ce-mi spui, şi-ţi promit că la primul meu concert am să-ţi las o invitaţie să vii să mă vezi. Ai mai fost într-o sală de spectacol?
- La „Teatrul Tineretului" unde am văzut „Hoţii" de F. Schiler. Acolo avem un prieten foarte simpatic, pe artistul Florin Vasiliu.
- Sunt uluită!... Şi ţi-a plăcut?
- Cum să nu! Doresc să vă spun că marii actori, Alexandru Critico şi Pop Marţian mi-au fost prezentaţi de tata. Dumnealor vin şi servesc masa într-un separeu, unde „nenea Ilie" le satisface toate gusturile culinare.
-...Doar sunt artişti şi trebuie să se respecte, nu? Şi-a privit brăţara cu safire de la mâna stângă (în care era montat un ceas minuscul) şi, cu o mică tresărire... ce i se observa în privire, a adăugat: ce repede trece timpul, fir-ar să fie!... dar nu-i nimic; aş dori să ştiu câte ceva despre pajul meu...
- Vă ascult. Şi eu vreau să ştiu ce voi face ca paj.
- Am să-ţi spu,... de unde eşti din Oltenia?
- Din comuna Ghioroiu.
- Extraordinar!... Care va să zică, eşti vecinul tatălui meu?
- Tatăl dumneavoastră locuieşte la ţară?
- Nu, puişor, este originar din Mierea Birnicii de pe valea Amaradiei. Ai auzit de localitatea aceasta?
- Cum să nu. Eu mă duceam cu vecinii în comuna Zăicoi, la moara lui Bojincă, singura care are valţuri de măcinat grâul, iar Mierea Birnicii este în vecinătate, dar nu ştiam că v-aţi născut în Gorj.
- Cânt cântece gorjeneşti, dar eu m-am născut în zona Grădinari, sub Dealu Văcăreştilor, (şi în minte mi-au venit versurile pe care le-am scris mai târziu la doina „Marie, te-am îndrăgit"). În Mărţişorul din Deal/ Cântă-un fluier şi-un caval,/ Şi-n Grădinarii din Vale -/ Un glas de privighetoare/ Se-ngână cu zorile.../ Imitând viorile".

- Ce ţi se pare de mirare de nu-ţi vine să crezi?
- Fiindcă dumneavoastră cântaţi melodiile noastre gorjeneşti.
- Una e să cânt, dar nu ma-am născut în Mierea Buirniciidar. Află puişorule că am văzut pentru prima dată lumina zilei în Bucureşti, într-o căsuţă asemănătoare cu cea pe care o ai în faţa ta, din Calea Dealul Piscului. Ca să fii mai bine lămurit, află că toţi oamenii care lucrează la grădinile de flori ale tatei, sunt majoritatea olteni, şi de la ei am învăţat cântecele, jocurile, poveştile nemuritoare şi snoavele. Ce să-ţi mai spun despre drăguţul meu tată care mi-a picurat în suflet dragostea de cântecul gorjenesc. În fine, cu toţi m-au făcut să iubesc muzica, portul şi graiul nostru oltenesc. Am intrat în veranda casei care avea geamlâcuri de jur împrejur. La grindă erau încrustate în tăbliile de brad (vopsit într-un maroniu spre galbuiul auriu-pătat al frunzelor de nuc atinse de brumă) nişte flori în formă de inimioară, frunze de viţă şi ciorchini de struguri agăţai pe jordele răsucite, o adevărată dantelărie care mă făcea să mă întreb: ce meşter iscusit a putut să le sculpteze?... Dumneaei s-a apropiat de-o măsuţă de toaletă care se afla în capătul sălii, a luat o tabacheră cu încrustaţii aurite, din care şi-a scos o ţigară şi, cu mişcări încete ale delicatelor degete, apăsa ţigara (o mângâia) apoi a fixat-o într-un trabuc argintiu foarte lung, ce răspândea reflexe liliachii, fiindcă de-a-lungul lui se observau petalele unei mici tămâioare ieşită în relief. Eu am observat alături o brichetă, (cred că era din argint cu filigran de aur) pe care am luat-o cu iuţeala unui prestigitator, am apăsat pe „scăpărător" şi, în secunda următoare, flacăra roşiatică-pal a ţâşnit ca o mică torţă, iar eu i-am spus cu graţie.
- Permiteţi, distinsă doamnă? Şi-a aprins ţigara, a tras cu sete un fum, şi când rotocoalele subţiri ale fumului aromat se înălţau atingându-i bourile pălăriei, mi-a mulţumit cu o-nclinare uşoară a capului.

- Pajul şi-a făcut datoria... (Parcă mai citisem eu undeva sau auzisem la teatrul radiofonic această frază, dar cred că nu era vorba de un paj) şi... cum nu am reuşit să-mi aduc aminte, m-am mulţumit să aplec uşor corpul înainte, cum văzusem la teatru, apoi am luat poziţia de drepţi ca să primesc ordine. Doamna Maria a izbucnit în râs, iar eu mă topeam de ruşine şi mă învinovăţeam că nu-nvăţasem să fac măcar o reverenţă cum trebuie, chiar dacă văzusem de mai multe ori „Prinţ şi cerşetor" şi comedia „Slugă la doi stăpâni" – ceea ce am înţeles, că a fi artist nu-i un lucru aşa de uşor, la îndemâna oricui.
- Cred că va trebui să întârzii ceva mai mult, doar eşti artist, aşa că te rog să-mi dai numărul de telefon al mamei tale.
- Mama nu are telefon.
- Cum aşa!?...
- Ea locuieşte în Dealu Viilor, cătunul Delureni, comuna Ghioroiu.
- De ce n-a venit cu tine la Bucureşti, fiindcă mi s-a spus că ai reuşit printre primii la şcoala?
- Eu stau la tanti Marioara, sora lui tata. Pot să vă dau telefonul dumneaei.
- Cu ce se ocupă surioara lui tăticu?
- Acum are grijă de cei patru verişori ai mei: Romică, Nelu, Gigel şi Rozica... prinţesa cea mică.
- Dacă acum e casnică, înainte ce-a făcut?
- A studiat pianul la Conservatorul din Atena, apoi a cântat la Neapole şi Roma, unde l-a cunoscut pe unchiul Vichi Romano, care având neamuri în România (pe nenea Virgil - fratele mai mic al lui taică-său) dar cred că... mai mult de dragul lui tanti a venit la noi şi n-a mai plecat. M-am oprit brusc, mi se păruse că vorbisem foarte mult şi n-o mai interesa ce-i spun.
- Spune, dragul meu, de ce te-ai oprit? Te ascult cu plăcere, şi iar m-a fixat cu ochii ei senini.
- Numărul de telefon al lui tanti Marioara este 21215...
- Fii sigur că vom mai discuta, chiar mă interesează ce vrei să faci pe viitor şi, dacă o să-ţi placă... o să... Nu şi-a mai continuat ideea, fiind întreruptă de claxonul unui automobil pe care l-am văzut că oprise în poartă, iar dumneaei mi-a spus ca să merg să-i zic „domnului şofer" că în treizeci de minute va fi gata. Am alergat cât am putut ca să-i spun şoferului ordinele primite: „Doamna artistă Maria Tănase va fi gata în 30 de minute".

Când am ajuns în dreptul maşinii, „domnul şofer" a lăsat geamul în jos şi m-a ascultat foarte atent, nescoţând niciun cuvânt, iar în momentul când s-a deschis uşa din spatele dânsului, l-am văzut coborând pe Fărămiţă Lambru, care avea ţigara Mărăşeşti lipită în colţul gurii. Pe renumitul acordeonist îl cunoşteam de la restaurantul de la Gara de Nord, unde tata slujise o bună perioadă de timp; amintiri dragi mie... despre care am să vă povestesc în alt episod.
- Va urma -