Multe daruri minuni avem pe Pământ! Poate că cel mai important este existenţa anotimpurilor! Nu pentru a nu ne plictisi ni s-au dat anotimpurile! Fiecare astfel de perioadă din an aduce schimbare! Natura, temperatura, percepţia, simţurile, puterea de zâmbet, adevărul despre tot ce înseamnă viaţă şi multe altele încă neştiute de noi, trăiesc aceste schimbări! Dar ceea ce noi numim „schimbare" reprezintă, de fapt o perpetuă desăvârşire.

Natura nu se schimbă, ci doar îşi desăvârşeşte gena prefacerii în cârdăşie cu personalitatea anotimpului „de servici". Şi atitudinea noastră faţă de ceea ce există în jur, faţă de ceilalţi oameni si chiar faţă de noi este influenţată de anotimpul ce guvernează starea de a fi a momentului. În funcţie de ceea ce există dincolo de fereastră putem fi veseli, tăcuţi, volubili, dornici de plimbări, de stat în casă, putem fi leneşi, vivaci, dornici de ceva sau cineva, putem zâmbi sau încreţi fruntea... Influenţă sau simbionare? Un lucru e cert: există o legătură cu ceea ce Dumnezeu a creat în jurul nostru sau altfel spus, nu suntem în nici un moment singuri!

Când pleacă toamna, iarna sau primăvara nu simt regret, ci chiar bucurie pentru ceea ce urmează să văd, să simt... Când, însă, vara devine neputincioasă şi odată cu ea verdele lumii se mută în cer, mă cuprinde tristeţea şi un gol se aşează cuminte în mine ca o nedreptate. Simt că toate anotimpurile sunt în noi şi ne manifestăm în funcţie de ele. Privirea, timbrul vocii, rostul mâinilor şi al paşilor noştri..., sunt dictate de anotimpul „de serviciu" din noi. În noi poate să plouă, să ningă sau să fie soare! În noi poate să fie toamnă, iarnă sau vară! În noi poate să fie frig sau cald!

Dintre toate anotimpurile, vara este modelul de viaţă şi cel mai aproape de felul meu adevărat şi plăcut de a fi. Acum este toamnă. Vara încă se mai zbate în cuminţenia golului din mine. Ca un om matur este toamna! Gospodar, grijuliu, grav, mai rar zâmbitor, purtând cu resemnare bucuriile şi tristeţile lui. Aşa era bunicul meu.

Aşa l-am cunoscut! Ca o toamnă îmi povestea despre viaţă, ca o toamnă mă mângâia, ca o toamnă mă privea! Avea palmele crăpate de multe întâmplări şi poveşti despre oameni şi viaţa lui! Faţa îi era netedă, numai fruntea îi era brăzdată de linii în care timpul lăsase urme precum mângâierea valului înspumat în liniştea ţărmului. Faţa îi era brăzdată de linii precum gândurile unui destin pe care, abia acum, îl puteai citi, desluşi. Tăcerea bunicului era ca a copacilor goi! Când mă strângea la pieptul lui mare cât Cerul în care alergam, simţeam dragostea pentru mine, dar şi mulţimea de copaci goi şi uzi ce-o strânsese în el. Şi în bunicul meu erau toate anotimpurile! Ploi, zăpezi, dar şi zile cu soare, cu viaţa lui. Şi foşnetul vocii avea ceva din culorile toamnei. Doar privirea îi era a toate anotimpurile! Bun şi vinovat ca o toamnă era bunicul meu! Zilele deveneau tot mai mici, ca şi puterile şi paşii săi. Şi nu puteam să fac nimic pentru el, de aceea simţeam nevoia să fiu alături de el. Învăţam să tac odată cu el. Într-o zi de toamnă m-a chemat la el. Cu toate întrebările mele rămase nespuse, m-am apropiat de patul în care îşi cuibărise acum toată viaţa. Mi-a prins mâinile, m-a mângâiat şi mi-a spus să am grijă de numele nostru! Privirea lui cu toate anotimpurile, a trecut în mine! Am fost scos afară şi nu după mult timp în liniştea nopţii s-au auzit ţipete, plânsete, durere sugrumată. Am înţeles că bunicul meu a murit şi după puţin timp a nins.

Mă uit acum în jur şi observ că mai sunt frunze, iarbă, flori. Probabil că bruma, încercată de sentimentul milei sau remuşcări, stă pe undeva pe gânduri! Privesc copacii şi ştiu că ei simt ce va urma. Nu e resemnare în atitudinea lor, ci înţelegere, demnitate, respect.

Mare parte din recuzita semnificativă a toamnei e mai mult în amintirile mele! Nuci, gutui, mere, pere, sunt peste tot prin pieţe, supermarketuri, magazine, dar îmi sunt străine, nu-mi mai bucură sufletul ca altă dată! La fel şi grămezile de porumb din curţile oamenilor, ritualul mustului, al pastramei... Frunzele nu au părăsit copacii, dealurile sunt încă verzi. Nu plouă, e cald şi totuşi e tristeţe! Toamna de acum e tristă! Simt în mine copaci goi, o ploaie măruntă şi frig! Bunicul meu m-a învăţat multe lucruri pe care le-am înţeles mai târziu. Privesc în zarea ferestrei şi ştiu că natura nu se schimbă, ci doar îşi desăvârşeşte gena prefacerii. Şi-mi caut de zâmbet prin amintiri cu zâmbetul lui, precum toamna aceasta!