George Vişinescu se trăgea dintr-o familie româno-macedoneană. Tatăl lui era din Bulgaria, iar el se refugiase în România după răscoala ţăranilor din 1907. Aici s-a recăsătorit cu o româncă de pe malurile Dunării cu care a avut patru copii, doi băieţi şi două fete. George era băiatul lor cel mic, de aceea a rămas în casa părintească şi după ce s-a căsătorit. Bătrânul Balacev era un bărbat puternic, curajos şi, pentru că s-a ridicat contra regimului regal bulgar pentru apărarea drepturilor ţăranilor crunt exploataţi, a fost prins, arestat şi închis într-o cuşcă cu nume de închisoare aflată pe un şlep vechi care plutea pe Dunăre. Dormea pe scânduri umede, igrasioase, sta cu picioarele în apă şi îndura bătăi crunte. Noroc că a fost ajutat de nişte temerari pescari români, care ştiau ce se ascundea pe puntea aceea a morţii şi a reuşit să evadeze, tot ei l-au ascuns în România şi, pentru a i se pierde urma, bulgarul şi-a schimbat numele în Vişinescu şi s-a recăsătorit aici, deşi lăsase în ţara vecină o nevastă cu alţi patru copii, tot doi băieţi şi două fete. Abia după 60 de ani copiii lui au descoperit adevărul, cu ajutorul mitropoliţilor din cele două ţări vecine. Deşi era iarnă, viscol cumplit şi ger năpraznic, popa din sat a trimis un ţăran să-l cheme pe nea George pe la el. Acolo mare i-a fost surpriza când i-a fost arătată o scrisoare venită de la Preafericitul Iustinian, pe adresa bisericii, în care se cerea să spună părintele dacă ştie ceva despre un cetăţean bulgar care se refugiase cu mulţi ani în urmă în zona aceea., doar preoţii ştiu totul despre enoriaşii lor.
- Nea George, cred că e vorba de tatăl dumitale, a zis preotul. Ştiu că el a venit în satul nostru pe timpul răscoalei celei mari. Ştii ceva de asta?
- Il auzeam uneori pe tata spunând că mai are copii dincolo de Dunăre, dar niciodată nu-şi termina povestea. Era trist şi mama, cu un oftat, îl ajuta să treacă peste asta, schimbând discuţia. Cred că despre el este vorba, Dumnezeu să-l odihnească! a spus George, rămas pe gânduri. După vreo lună a primit vestea că vor veni din Bulgaria cele două surori, însoţite de fiii lor, să vadă locul unde trăise tatăl lor ultimii ani de viaţă. Multe emoţii, multe pregătiri, nimeni nu mai avea răbdare, pe un ger de crăpau pietrele, au sosit cei patru, cu trenul, două surori mai mari, Ecaterina şi Slavca, ce semănau cu George ca două picături de apă, şi băieţii lor.. Nu mai era nicio îndoială, erau fraţi. Slavca avea doi băieţi: cel mic, Anatol, era preot în Sofia şi de la el pornise ideea de a căuta, cu ajutorul bisericii, pe unde trăise bunicul lor. Celălalt, Victor, era funcţionar la primăria din oraşul Lom. Prin intervenţia autorităţilor nu reuşiseră să afle nimic, era şi normal, bătrânul Balacev se ascunsese foarte bine şi nu fusese descoperit de jandarmii care-l căutaseră pe ambele maluri ale Dunării şi apoi renuţaseră, crezând că s-a înecat. Iar bătrânul îşi schimbase numele din Balacev în Vişinescu.

Tot satul s-a adunat în curtea cea largă, curioşi toţi să vadă minunea; vorbeau în şoaptă, se înghesuiau pe la gard, îşi făceau cruci.Toate rudele, fraţi, surori, cumnaţi, copii, prieteni au ţinut slujbe de pomenire a morţilor, căci tatăl şi bunicul şi prietenul lor murise de mult. Au urmat întâlniri cu bătrânii din sat şi amintirile lor au declanşat multe lacrimi pentru greutăţile prin care trecuse bătrânul Balacev acum Vişinescu. Fetele crescuseră fără tată, urmărite şi arestate de jandarmi să spună unde l-au ascuns, apoi au fost convinse că se înecase, doar nevasta lui presimţea că nu e aşa, că trăieşte şi-l aştepta să se întoarcă acasă. Acum fetele erau cele care sufereau mult pentru că nu ştiau adevărul , mai ales Slavca. Ca să-i îndeplinească ultima dorinţă, băiatul ei, preot în Sofia, n-a încetat să-l caute şi aşa au ajuns să afle durerosul adevăr, cu ajutorul bisericii, că fugarul trăise şi nu mai avusese curajul să se întoarcă acasă la nevastă şi copii. Cum să se întoarcă dacă acum avea alţi copii aici? A murit cu mare foc în suflet după cei lăsaţi departe, în ţara lui.

George, băiatul lui cel mic, a rămas orfan când avea cincisprezece ani şi a trebuit să muncească să-şi ajute mama. Fratele cel mare murise de tuberculoză, surorile se măritaseră. Munceau cu toţii şi greutăţile l-au făcut să se însoare de tânăr, la numai nouăsprezece ani, cu o fată frumoasă din sat, Ioana, care avea ceva pământ şi o salbă de galbeni pe care i-au vândut ca să ridice o casă mică, din paiente, cu două odăi, o bucătărie de iarnă şi un hol la intrare. Au muncit din greu şi gospodaria lor s-a întemeiat având tot ce le trebuia: vite, grâne în hambar, vie şi păsări multe. Repede au venit şi copiii, două fete şi un băiat. Câtă fericire când s-a născut cel mic, băiatul! Nimic nu-l bucură mai mult pe un bărbat decât clipa când are un băiat, un moştenitor. Cum zice românul, fie ce-o fi, numai băiat să fie. George era un bărbat înalt, blond, cu ochi căprui, privire ageră, blând cu copiii, dar tare aspru cu nevasta lui care trebuia să muncească din greu în casă, prin curte, la câmp. Dintr-o singură privire înţelegea ce vrea de la ea şi nimeni n-avea voie să-l contrazică, altfel, se năpustea asupra ei cu înjurături şi chiar cu lovituri. Când era vesel, se juca cu cei mici, îi ducea la bâlci, le aducea halviţă, le cumpăra jucării cum n-aveau alţi copii. Intr-o seară urâtă de toamnă, George nu era acasă, afară ploua şi era foarte frig, tânăra femeie şi-a pregătit albia să-şi facă baie, în bucătărie era cald şi bine, fetele se jucau cu o păpuşă din cârpe, cel mic gângurea în pat. Tocmai când se spăla mai bine pe cap, a auzit zgomot în curte şi pe fereastra cea mică a văzut că viţelul scăpase din grajd şi alerga făcând urme adânci prin curtea înmuiată de noroi. Temându-se de ceea ce ar fi putut spune bărbatul când s-o întoarce acasă, fără să se mai gândească la ceva rău pentru ea, a fugit în curte, dezbrăcată şi cu părul ud, să închidă viţelul. A alergat mult până l-a prins şi l-a legat în grajd, dar părul ud, transpiraţia, frigul şi ploaia rece au doborât-o la pat, grav bolnavă, făcuse meningită. Erau vremuri grele, medicamentele lipseau, moaşa din sat şi leacurile băbeşti n-o ajutau cu nimic şi după o săptămână de fierbinţeli mari şi delir, tânăra femeie a murit lăsând îndureraţi un bărbat, două fetiţe şi un băieţel de nouă luni. Sta întinsă pe pat, cu mâinile pe piept, cu ţipete şi lacrimi sfâşietoare în jur, doar băieţelul ei de opt luni nu înţelegea nimic şi tot încerca să ajungă la sânul mamei să sugă.

La numai douăzeci şi nouă de ani George a rămas văduv, cu trei copii mici de crescut. Alte greutăţi pe capul lui! Dar nu s-a lăsat înfrânt, a căutat o femeie să-l ajute la îngrijirea copiilor şi şi-a continuat munca cu şi mai multă ambiţie. Ceea ce-l frământa mai mult era soarta copiilor lui: să-i dea la şcoală, să-i educe cum se cuvine şi nicio femeie nu-l mulţumea pentru că nu suporta să fie certat sau bătut vreun copil. Când se întorcea acasă de la muncă mai întâi îi întreba ce-au făcut şi, dacă vreun copil se plângea că a fost bătut de aşa-zisa mamă vitregă, se făcea foc de supărare. O lua la bătaie şi o alunga imediat. De aceea a schimbat mai multe femei şi mai mult i-a îngrijit el singur, ba uneori, la supărare sau când era foarte obosit, îi bătea el însuşi, mai ales că făceau destule năzbâtii când erau singuri acasă, ceea ce era normal pentru el, el avea voie să-i bată, „eu i-am făcut, eu îi omor". Cu timpul, fetele fiind mai mari, au avut grijă de gospodărie şi de băiat. Tocmai când se părea că lucrurile se aşezaseră, a izbucnit războiul. Deşi era văduv cu trei copii în întreţinere, a trebuit să plece pe front, era caporal într-o unitate de călărie. A lăsat totul în grija lui Dumnezeu şi s-a dus să-şi facă datoria faţă de ţară iar pe cei trei copii a trebuit să-i lase să se descurce singuri sau ajutaţi de rude, de vecini şi uneori de primărie, trăind ca vai de ei. Fetele făceau eforturi să ţină casa, să gătească, să spele, iar cel mic, nesupravegheat, le da mare bătaie de cap. Intr-o zi, dorind să se încălzească, năzdrăvanul copil a aprins un foc de paie în mijlocul casei care s-a făcut scrum într-o clipită. Flăcările se înălţau până la cer, a sărit tot satul să stingă pârjolul, dar nimic n-a mai fost salvat, doar copiii au rămas teferi şi fără un acoperiş deasupra capului. Atunci primarul a trimis imediat o scrisoare pe front, chemându-l pe caporal acasă să vină să-şi aranjeze cumva copiii. Erau departe, peste Prut, în regiment era mare frământare pentru că se anunţase că a doua zi va avea loc primul mare atac contra ruşilor. Colonelul nici n-a vrut să audă să-i dea permisie tocmai acum, când se pregăteau de luptă, însă nimic nu l-a oprit pe bărbatul cel disperat să plece acasă la copii. Pentru că strânsese un sac cu piei de miel de astrahan, ca să aibă din ce să facă nişte căciuli şi cojoace pentru copii, a luat sacul şi s-a dus la nevasta colonelului şi i-a povestit ce s-a întâmplat, arătându-i telegrama. Femeie şi mamă fiind, înduioşată de drama acestui soldat, i-a spus să plece liniştit că va aranja ea cu colonelul şi a primit sacul cu piei drept recompensă.

Cu speranţa în suflet că va sosi la timp acasă, caporalul s-a urcat într- un tren de marfă şi a plecat pe furiş, în miez de noapte. A doua zi dimineaţa a ajuns, îngheţat şi înfometat, aproape de Gara de Nord unde trenul a fost bombardat în primul atac asupra capitalei. Aleargau cu toţii prin porumbişte, pământul se zguduia sub puterea bombelor, gloanţele şuierau pe lângă ei, spaima de moarte îi îngheţa sufletul, „să nu mor acum, acasă sunt ăia mici, ce mă fac", îşi zicea disperat. Brusc a simţit o lovitură puternică în faţă, nu mai ştia ce-i cu el, sângele curgea pe piept şi o durere cumplită l-a făcut să cadă în nesimţire. „Ce-i cu mine, unde sunt, cine sunt femeile astea albe care se mişcă de colo-colo?". Peste câteva zile a realizat ce se întâmplase : o schijă l-a lovit pe George în ochiul drept. Nu ştia cine l-a găsit pe câmp, cum a ajuns la spital, cât timp trecuse de atunci. „Copiii, ce fac copiii mei, of, Doamne, mulţumesc că m-ai lăsat în viaţă". Cu chiu cu vai a sosit acasă, bandajat la cap, cu certificatul de rănit în război în buzunar şi n-a mai plecat pe front, noroc că nu a pierdut vederea, a rămas doar cu urme vizibile pe faţă, cu o albeaţă urâtă pe ochi, văzând cu el ceva mai rău. Pe copii i-a găsit bine că se îngrijiseră vecinii, rudele şi primăria de ei, nu-i lăsaseră în ploaie. Focul arsese totul, dar i-a salvat lui viaţa, acum o lua de la început să ridice alta mult mai mare şi mai frumoasă, vorba cântecului.
Aşa s-a terminat aventura lui de caporal de război. Mai târziu a aflat un adevăr dureros, că din regimentul acela de călăraşi nu a mai rămas nimeni, că a doua zi după fuga lui de pe front, în înfricoşătorul atac, toţi au fost omorâţi, într-o luptă crâncenă, de la soldat la colonel. Numai George a rămas în viaţă să se bucure de copiii lui.