Ce stranie e viaţa! Conform legilor abia la vârsta de 65 de ani poţi întrerupe definitiv munca însă la 45 de ani deja ești considerat prea bătrân pentru a ţi se oferi oportunitatea de a munci. Dacă te bate Domnul cu norocul de a fi expediat de la locul de muncă taman când te găsești în pragul vârstei de 45 de ani, ai toate șansele să îngroși rândurile celor ce frecventează un bine cunoscut loc numit- cantina săracilor.
Mda! Am exact 47 de ani- "ești un domn bine!"- ar spune doamnele single care, de fapt sunt căsătorite cu locul de munca...care va să zică: cariera. Ce să vă spun?! Că totul a început chiar a doua zi după fericita mea aniversare de 45 de toamne când șeful tinerel (are cca. 34-35 de ani) m-a chemat frumușel în birou. AH! am zis eu, frecându-mi mâinile cu patos. Să vezi că mă face drăguţul director administrativ. Scumpul de el, gândeam eu, a așteptat să-i treacă mirosul de mititei și cârnăciori de casă perpeliţi pe grătar după haleala de la petrecerea mea și acu vrea să-mi mulţumească. Se împliniseră 20 de serviciu onest - că nevastă-mea mă ţipa la cap și dacă găsea un pix cu iniţialele firmei, mă obliga să-l pun în geantă și să-l restitui; vedeţi voi, ea e religioasă, creștină de-adevăratelea. Apropo, cred că și eu am fost creștin până în luna noiembrie...sau nu mai știu. Așa cum vă spuneam, după 20 de ani munciţi în 2, 3 birouri (din aceeași firmă), visam la biroul ăla pătrăţos cu canapea din piele, colorat cu totul în albastru, cu bibliotecă cât peretele și mobilier de nuc pe a cărui ușă scria: Director administrativ. În dimineaţa de luni, noiembrie 12, mi-am târât costumul de doi bani în biroul șefului cu speranţele agăţate de-un stâlp la Poarta Raiului (doar că în locul Sf. Petru era șefuleţul meu cu accent franţuzit). Curios e că m-a felicitat din prima; zice:
- Să trăiţi domnule Cezar! Vă felicit pentru că aţi reușit să ne rămâneţi fidel pentru 20 de ani, încă de pe vremea când tata punea bazele acestei firme... (bla, bla, bla), își continuă discursul de parcă ar fi descoperit o revelaţie a artei oratorice. Fără ași face prea multe mustrări de conștiinţă declară ţâfnos că îi pare rău dar trebuie să se despartă de cunoștinţele și experienţa mea, și implicit de mine.
A încheiat conversaţia cu mine aruncându-mi o privire stupidă acompaniată de jalnicul refren „C'est la vie, mon ami!". Apoi pretinse să-mi iau catrafusele din birou cât mai rapid.

Costernat de splendida veste pe care o primisem am făcut ce trebuia și m-am întors acasă la nevastă ca să-i dau de știre. Femeia zice:
- Doamne, bărbate vom muri de foame că tu ești bătrân de-acu și nici la pensie n-avem speranţe! și a continuat să-l blagoslovească pe boss-ul meu - de fapt, ex boss-ul meu - de parcă uitase că-i creștină. Săraca de ea, n-am luat-o la rost, am lăsat-o să-și spună oful până a obosit. Eu - despre mine ce să vă mai spun; eram dezorientat. După câteva zile de teribilă mânie orientată către toţi și toate (vorba proverbului englez Anger is a short madness), devenisem un beţivan letargic; un ins complexat nu doar de avutul și fericirea altora ci și de necazul lor- aiurea! Fiică-mea aia mare care învăţa la liceul de știinţe socio-umane îmi zice într-o seară pe când mă aghezmuiam c-un strop de votcă proastă - și aia luată pe caiet de la barul din colţ:
- Tati eu cred că te găsești în pragul crizei de identitate caracteristică vârstei tale! Aș! zisei eu în gândul meu - singura criză de pe aici e absenţa unui loc de muncă. Totuși, afirmaţia ei m-a lăsat mască; dar mai mască am rămas când, după vreo juma' de an - taman după ce a împlinit 18 ani - a fugit cu gagiu-su' în Spania. M-am cutremurat când nevastă-mea, maltratând colţul batistei îmbâcsite cu lacrimi, a venit să-mi spună ce făcuse fiica noastră Eliza (elevă încă în clasa a XII-a). Hîîîm! M-am enervat pe loc și-am zis c-o dezmoștenesc- ah! de unde atâta moștenire că vândusem tot, mai aveam doar casa. Zile în șir am vânat anunţurile de prin ziare sau de pe la Agenţia Locală pentru Ocuparea Forţei de Muncă însă luminiţa de deasupra locului de muncă nu se vedea la capătul tunelului. Ba eram prea bătrân, fie aveam prea multă experienţă, alteori îmi spuneau că n-aș face faţă muncii fizice...scuze, scuze și o singură cauză: vârsta mea de 45-46 de ani. După mai bine de vreun an s-a făcut auzită Eliza. La început vorbea la telefon numai cu mamă-sa, îi mai trimitea și bani- aceștia din urmă cădeau tocmai bine. Încet, încet, relaţiile s-au ameliorat iar după cca. un an juma' un tinerel (cam tot ca ală care m-a concediat) m-a angajat manipulant la un depozit en-gross însă munca fizică mi-a omorât șalele.

De curând s-a întors Eliza din străinătate: are mașină cu destui cai putere, haine cool și mâna largă la verzișori; ba chiar și-a luat angajamentul să-și susţină sora mai mică la universitate. Cam asta-i tot! spuse Cezar M. – bărbatul concediat la 45 de ani, tată a două fete (Eliza și Aurora) - psihologului care-și plimba pixul printre degete.
- Mi-aţi cerut o scurtă biografie! concluzionă Cezar. Psihologul confirmă înclinându-și capul agitat de fire capilare dezordonate. În loc de biografie v-am povestit implicaţiile pe care le-a avut schimbarea care m-a trezit la o altă realitate. Restul nu contează! spuse Cezar întinzând doctorului o bancnotă de 50 de euro.

Elena Hanganu - Scurtă prezentare

S-a născut în anul 1985 în comuna Dofteana, judeţul Bacău şi locuieşte în ITALIA. A absolvit Universitatea „Alexandru Ioan Cuza", Iași, Facultatea de Filosofie și Știinţe Socio- Politice, specializarea Asistenţă Socială, promoţia 2008
A fost publicată în volumele:
- „Noaptea curcubeielor lungi"- antologie de proză, eseu, umor- apărut la Editura InfoRapArt, Galaţi, iulie 2010.
- „Antologia vinovatelor plăceri", vol.I, apărut la Editura ARTPRINT cu sprijinul Asociaţiei Culturale Maria Domina.
A publicat proză scurtă în Revista Literară BOEMA- Nr.18, august 2010 și în Revista Oglinda Literară- Nr. 108, decembrie 2010.
A fost nominalizată în cadrul Concursului Internaţional de Poezie STARPRESS, 2010.