(film povestit, cu subtitrare integrată)

dedicaţie: Regiei - idee şi fapt

cuvînt înainte din „Drum”, de Marin Sorescu:

Merg înainte spre moarte,

Cu coada ochilor

Tîrîş spre lucruri.

Coridorul căminului e plin cu geamuri în ramă şi tocuri, cu vechile uşi proptite de perete, care lasă puţin loc pentru un om să treacă. Rumeguşul şi resturile de spumă izolatoare de pe gresia gri fac pasajul şi mai greu. Pe zidurile proaspăt văruite de la jumătate în sus atîrnă în mănunchiuri cablurile reţelei. De le capătul cu gheena de gunoi vine mirosul unui sfîrşit de săptămînă de acumulări. La capătul cu cele două lifturi ruginite, geamul termopan oferă o vedere largă a trotuarului de pe splai şi a rîului îndiguit.

Îţi place seara oraşul şi trotuarul mereu aglomerat, mai ales prin geamul cu vedere largă. Pe bancă în faţă te aşteaptă colega de grupă cu xeroxurile. Stă cuminte lîngă doi tipi care crapă îi ei nişte şaorme. Te gîndeşti ce să-i spui Elenei dacă o vei aborda cît timp vorbeşte la telefonul public din casa scării. E xeroxul unei cărţi de patofiziologie, cinşpe lei faţă de cinci ori mai mult preţul cărţii din librărie, că la anticariat nu ai găsit-o. Pînă la urmă ceea ce ţi-a plăcut la Elena a fost părul blond şi alura ei de rusoaică, ce-i poţi spune unei fete căreia îi admiri părul, că de păr nu poţi. Mai fumezi o ţigară. După sesiune te laşi. Îţi vine în cap ca un fulger constatarea recurentă că eşti mereu în alertă, şi supusa ei observaţie că slăbeşti şi-ţi cade părul de cînd eşti în Bucureşti. Desenezi pe geamul aburit cu respiraţia un „c” încercuit. Lasă că vorbeşti tu cu Elena altădată, nu e ea neapărat cea pe care ai putea-o iubi, asta îţi mai trebuie acum pe cap, o fată cu care să te legi. Şi ai grijă că alergi după prea mulţi iepuri şi rămîi cu buza umflată. Mîine îţi expiră abonamentul la metrou, cel pe care băieţii nu îl decontează, şi speri că, pe lîngă cartea de fiziopatologie, darnica ta colegă o să te împrumute cu unşpe lei, că restul banilor sînt de ciorbe. Mai bine baţi la uşa Elenei, nu pentru bani, ci dacă o fi să fie.

Pe uşa vopsită alb e lipit un abţibild publicitar însemnat cu numărul camerei, iar dedesubt un desen în grafiti care înfăţişează caricatura unui dictator. Zero-zece. În holul scurt se întîlneşte mirosul coloanei de canalizare din dreapta cu cel al hainelor vechi din stînga, ambele emanate din spatele unor uşi metalice. Din baie zboară nişte ţînţari către căldură. Peste mocheta maro din dotare este întins un preş vechi şi prăfuit. Spoturile iluminează incomplet pereţii pătaţi cu urme de scurgeri din ţevile sparte. Două frigidere mari stau unul lîngă altul la geamul balconului. Pe un dulap se înalţă pînă la tavan un teanc de cărţi inutile. Unul îşi prăjeşte cartofi, ghemuit lîngă reşou. Celălalt vorbeşte pe mes şi soarbe dintr-o sticlă cu suc de portocale.

Se plîngea că simte lipsă de respect dar umblă la calculatorul tău fără jenă şi lasă sticle înşirate prin toată camera. Nu e nevoie să te enervezi acum, e bine să fie o atmosferă jovială în cameră, care s-ar transforma numaidecît într-una de ură dacă i-ai spune de la obraz sau dacă ai da cu el de pămînt. Eşti obligat să trăieşti cu nişte oameni în aceeaşi cameră, oameni care nu îţi sînt prieteni, rude şi nici măcar colegi de suferinţă. Acesta care prăjeşte tot ce-i pică în mînă, pînă şi roşiile proaspete, ar trebui să nu mai chiţăie atît, că e de la altă facultate şi stă în cămin pe şestache. De unde să faci şi tu rost de trei sute de coco? Cel puţin ai baia în cameră. Tu doar îi respecţi pe ei cînd fumezi pe balcon. Mănînci repede ceva din frigider, te faci că ai treabă la calculator şi-l stingi. Ai pleca să citeşti ceva la bibliotecă dar sigur o să te ia somnul, aşa că ieşi să-ţi cumperi ceva dulce. Impostorul îţi strigă să iei cheia că pleacă amîndoi la o petrecere.

Se aude muzică de la o cameră îndepărtată unde s-au scos difuzoarele pe balcon. Copacii înfloriţi de pe marginea trotuarului răspîndesc un parfum potrivit doar cu tinereţea trupurilor care se perindă pe sub ei. O frizerie, o şaormărie, un xerox, altă şaormărie, un magazin de pantofi sub treizeci de lei, un cafe-internet, o altă şaormărie improvizată într-o rulotă îşi aşteaptă clienţii. După intersecţie, drumul către supermagazin o taie prin iarbă şi intră pe poarta de ieşire a maşinilor. La această oră e puţină lume. Zumzetul cumpărătorilor, muzica întreruptă de anunţuri, semnalele caselor de marcat, ştirile şi gagurile care rulează pe ecranele late distrag atenţia. Un bătrîn stă la ieşirea din parcarea magazinului, lîngă semafor, şi cîntă la o claviatură de jucărie, împărţind iconiţe xeroxate celor care-i dau bani.

Mai ai destui bani pentru o masă la cantină. Nu e nevoie să mai scoţi de pe card. De suc aveai absolută nevoie. Rămîi la intersecţie şi nu ştii încotro s-o apuci. Ce o fi zicînd lumea? Te bate gîndul să te duci la mat, dar îţi e foame încă. Cît aştepţi nedumerit, te salută o colegă de facultate, te salută o fată. E foarte frumoasă şi e măritată. Dacă vrei să bei un pahar de vorbă cu ea, de ce nu, ştii vreun local bun, nu există aşa ceva, hai să stăm pe pod. Îţi povesteşte lucruri de-ale femeilor şi pleacă. Eşti teribil de trist. Oamenii trec pe lîngă tine grăbiţi să prindă verdele. Tu eşti singur. Încerci să prinzi din zbor cuvinte care ar putea să însemne ceva pentru tine. Două fete vorbesc de mîncare, că trebuie să-şi ia pachetul de la gară.

Cantina este o sală lungă, cu un rînd de mese pe stînga, separate de membrane cu lambriuri, şi două rînduri de mese la geam. Feţele de masă albe cu un romb albastru central şi scaunele de metal dau aerul unui restaurant de provincie de prin ’93. În spatele galantarului, bucătăresele se mişcă în acord cu supraponderalitatea lor şi aşează pe rafturi farfurii cu mîncare. Cartofi prăjiţi ori piure cu şniţel sau cu peşte, salate, ciorbe şi supe, mămăligă cu brînză şi smîntînă, fripturi de pui şi ficăţei, nişte prăjituri pleoştite şi cremă de zahăr ars sau îngheţată, nu prea se ştie pentru că nu cumpără nimeni. În dreapta, o masă cu tăvi mari de plastic alb şi cuve cu tacîmuri, iar imediat lîngă, masa pentru ulcioarele cu apă de la robinet.

Bei şi apă că sucul mai rău te-a însetat. Mănînci ca de obicei peşte cu piure şi legume fierte. Fără pîine, pentru că pîinea înseamnă că-ţi va da rest mărunţiş şi tu preferi hîrtiile. Mereu ai preferat hîrtiile. Opt lei. Te-ai săturat. Te-ai săturat să mănînci singur. Dar cu cine? Ai trei prieteni care te iubesc: unul plecat în Italia, unul la două facultăţi şi altul actor. Cu colegii? Egoist, violent şi ipocrit; cuminte, studios, superficial; vulgar, trădător şi profitor; străin, bizar, neîndemînatic; suspect, taciturn şi domol; rău, suspicios şi intrigant. Şi tu: isteţ, idiot şi entuziast. Cu o iubită? Toate au bărbat, sau, cum spun ele, au prieten, fapt care nu semnifică un impediment prin sine însă te-ai săturat să te furişezi, ţi-a ajuns continua stare de provizoriu. La masă nu se stă singur, îţi zici, mai ales cînd mănînc desfătări ca astea. Mai bine ai fi mulţumitor şi ţi-ai vedea de treabă. Să citeşti capitolul de traumatisme prin frig. N-ai băut cafea însă, ca să rămîi treaz.

Arhitectura veche, frumoasă, de culoarea cafelei cu mult lapte, e completată cu un acoperiş de tablă fabricată la Craiova. Parcarea e plină de maşini scumpe pentru un student bogat. Printre copaci se vede spitalul şi o biserică din lemn. De pe treptele de la intrare, parcul se ascunde în spatele unor tufe înflorite, dar lasă să se vadă perfect capul spart al lui Avicena şi capul acromegalic al lui Paulescu. O spirală de scări urcă de la demisol la primul etaj unde la prima uşă pe stînga se află o sală de lectură. Pe zidul uşii scrie „vînd uraniu” şi un număr de telefon mobil, desluşindu-se un „c” în spatele „u”-ului. Sala, veche, înaltă, cu mobilier de lemn e plină de oameni noi. Un calculator tronează nefolosit pe pupitrul bibliotecarului. Clic, foşnet de foaie, murmur şi tăcere.

Treci întîi pe la toaleta de la subsol, pe uşa căreia scrie cu marcărul „bibliotecă”. Te gîndeşti că ar servi mai bine celor incontinenţi, cînd o vor vedea, le va pieri orice pornire fiziologică, afară de instinctul de conservare. În bibliotecă nu vrei să cunoşti pe nimeni şi te aşezi la ultima masă, cu spatele la uşa de intrare. Lectura te adoarme, te moleşeşte ca o boală. Nişte fete discută speriate subiectele de examen, le e teamă că s-a schimbat examenul şi că acum se proiectează întrebările pentru care ai un minut la fiecare. Fleacuri, îţi zici. Facultatea e uşoară, îţi spui. Simţi brusc nevoia să-ţi cumperi o carte din anticariat. Ar fi ultimii bani. Te simţi ca o tenie, tatăl tău munceşte cu spinarea şi tu dai bani pe poezie. Te apucă furia, vrei banii tăi, vrei să scapi de viaţa parazitară, chiar dacă eşti îngrijit cu dragostea unei gazde. Priveşti o bancnotă cu Eminescu. Ceea ce dă valoare banului este munca dinainte, nu cumpărăturile după. Să te angajezi? Ţi-e scîrbă, îţi aminteşti de interviul de la firma de produse pentru slăbit, de ipocrizia, avariţia şi ticăloşenia acelora. În plus, tu eşti apatic, ca un erbivor, n-ai rezista o săptămînă de lucru. O să iei şpagă? Cum iau toţi? Nu. Te amăgeşti cu o reminiscenţă de împotrivire. Iei una bogată? De ce nu, adică ai putea, te ţin curelele seducţiei, eşti capabil să o îmbrobodeşti. Dar nu vrei să trăieşti ca un străin. O întinzi în străinătate? Îţi dau băieţii acolo cel puţin o mie jum’ate. Şi apoi ce faci? Iei o străină şi o să afişezi o mutră de civilizat. O să fie teribil de palpitant, o să ai copii pe nume Aude şi Günter. Ura! zici printre dinţi. Una din fete te priveşte galeş. E drăguţă. Are sîni mari, pe trei sferturi la vedere. Nu vrei să stai să-i calculezi exact. Să fie sănătoasă. Pleci să-ţi plimbi stomacul prin parc şi să-ţi cumperi cartea. Traumatismele rămîn pe altă dată, cîte puţin, pe subcapitole.

Alei albastre delimitează spaţii verzi, luminate de reflectoare mari, şi spaţii de divertisment: o fîntînă arteziană, un ţarc de copii cu leagăne, un teren cu bare, planuri înclinate şi trambuline pentru oasele copiilor pe roţi, două toalete publice, una pentru oameni, alta pentru cîini cu stăpîn. În fruntea parcului stă monumentul eroilor, privind către o biserică din cărămidă, plasat pe o peluză între gurile de metrou, la care unii ajung tăind o potecă pe lîngă monument şi pe lîngă afişul care cere protejarea ierbii. Grupate în jurul unor canale, nişte jigodii latră la vînt. Aproape, staţia e plină. Vin două autobuze şi tot nu e suficient.

Ajungi mai repede cu autobuzul decît pe jos, dar pierzi mai multă apă. Parcul e plăcut, îi ştii pe de rost toţi oamenii aşezaţi pe bănci, şi descoperi cu plăcere că de el nu-ţi e lehamite. Nu poţi zăbovi prea mult însă pentru că se întîmplă să întîlneşti cuplul de care îţi este groază. Uneori preferi să-i priveşti, te umpli de optimism să-i vezi aşa fericiţi, însă acum ai glicemia mare şi nu ai chef de sirop. Anticariatul e gol. Cărţi sînt cu grămada. Miroase frumos. Te aşezi la una din mesele centrale şi răsfoieşti prima carte al cărei autor nu-l cunoşti, e o carte interbelică de educaţie sexuală pentru tinerele pasionate din societatea bună. Găseşti pe un raft un volum de poezii ale întemniţaţilor persecutaţi de comunişti. Te gîndeşti că e mai puţin tragic să citeşti o proză încătuşată, că şi noi sîntem acum într-un fel tot atît de încătuşaţi ca ei atunci. Încerci o nostalgie după vremuri netrăite, bănuite. Opt lei. Perfect. Mai la vale, treci pe lîngă ceainăria dorită. Ai băut ceai aici de două ori, odată cînd a făcut cinste o fată care îi era dor de tine. Era un ceai bun, opt lei fără zahăr negru şi fără turtă dulce, opt lei tot cît cartea asta. Doar îţi zicea un prieten că poezia se bea la fel de voluptuos ca ceaiul. Poţi intra, dar vei regreta. Te mîhneşti că nici fandosit nu-ţi poţi permite să fii, ştiind că fandoseala e un viciu gratis. E bine, te linişteşti, ăştia îţi bagă pe gît sex şi minciună, dar plăceri fine niet, te salvează de la rafinare diabolică. Că doar costă bani, culmea! Numai că unii caută să-i facă. Trist. Amuzant. Zîmbeşti fără să-ţi dai seama şi vînzătorul librăriei de la parterul ceainăriei te remarcă, iese şi te invită amabil. Nu mersi, sînt grăbit, mă aşteaptă nişte amici să beau cu ei la mat, şi adaugi în minte că e vorba de băutură adevărată, cu alcool maturat în stejar.

În spatele unei foste cantine uriaşe, acum discotecă, după un rînd de stejari, e cel mai vechi cămin. La intrare e parcată o rablă peste care vara cad dude albe. Portarul, un tip mic, gras, chel, cu o bască de piele neagră şi cămaşă cadrilată, scrutează toţi trecătorii cît timp bea cafea cu femeia de serviciu. Are în post un televizor setat pe canalele de muzică populară. Doi muncitori schimbă neoanele din holul dintre sala de primire şi coridorul cu uşi de la parter. Aproape la fiecare cameră, lîngă prag e o mică scrumieră de plastic albastru. Miroase a cartofi prăjiţi de la reşoul unei fete care stă ghemuită să-i supravegheze fumînd. Ultima cameră a funcţionat un timp pe post de birou. Acum, în interior este amenajat un local cu băuturi alcoolice, curat, nefumător, doar cu alune şi covrigei de mîncare. Ultima cameră este şi singura cu uşă de metal.

La ce cameră stai, te întreabă portarul. Zici că la zero-zero şi te lasă în pace. Te salută doi muncitori care montau nişte becuri, băieţi de treabă. Femeia de serviciu te însoţeşte pînă la ultima uşă, te întreabă de două ori dacă vrei cu adevărat să intri şi te anunţă supărată de insistenţa ta că nu au venit încă toţi. Intră ea mai întîi să vadă cum stau lucrurile şi pleacă fără să salute. De curînd s-a reparat bateria de ventilatoare şi nu mai miroase a pivniţă înăuntru. La masa ta sînt doi muncitori cu cîte o halbă de bere fiecare. Comanzi la bar o vişinată şi te aşezi. Beţi cîtva timp în tăcere, eşti deja la a treia vişinată, apoi unul dintre ei se miră că ai o faţă de parcă ţi-a murit cineva. Nu mai pune buza atîta că tragi a rău, îţi zice. Prostii. Aşa zici tu dar să vezi că dacă umbli aşa amărît o să ţi se pară că îţi plouă toată ziua. Lasă-l mă Ioane că are problemele lui. Ce probleme mă Mitică să aibă la vîrsta lui? Probleme din alea de-ale oamenilor ca el, altfel de probleme, ia zi-ne nouă bătrînilor ce te mănîncă pe tine băiete. Îi priveşti să te asiguri că nu glumesc şi decizi că merită să le arunci o firimitură. Mă fac medic. Ha, ha, i-auzi Ioane, se face el medic. Ce mă Mitică, nu ştiai, că ne-a mai zis. Ştiam mă dar ce doctor e ăla trist? Şi femeia este săţioasă, adaugi. Ce să-ţi fac dacă îţi plac alea mai bine. Lasă Ioane că de una mai firavă ţi se face frică. Iar cartea are pagini, adaugi. Da, asta-i groasă, nu prea ai ce să-i faci, ia mai adu-i băiatului o vişinată, din cea neagră şi vîscoasă ca sîngele. Mai intră vreo trei tipi, iar barmanul dă drumul la radio. Un cuplu dansează pe muzica uşoară. Numai dansul e de ei, nu li se văd feţele. Nimeni nu prea se vede la faţă. Şi nimeni nu fumează.

Notepad. New. Am găsit în sfîrşit saitul cu lista care-mi trebuia, era scris pe faţa unui postăr. Aş fi spart parola mai devreme dacă nu aveam de făcut trei DVD-uri afurisite. Le scriu aici ca să ştiu: DVD1= muzică trip-hop discografii, muzică de cafenele, cîteva albume, Oana; DVD2= cărţi medicale şi program de vizualizare, Angi; DVD3= filme ruseşti, George. Mă doare capul şi sînt moleşit. Ori e de la monitor, ori de la sucul de vişine. Nu pot nici să mă culc pentru că nu au venit colegii de la petrecere şi cînd vor veni mă vor trezi cu siguranţă în mijlocul nopţii. Am aflat astăzi că există oameni cărora nu le trece nimic prin cap. Ar trebui să mănînc mai mult că-mi irosesc inteligenţa pe drăcii. Nu am mai vorbit de mult cu oracolul meu. Am lucrare mîine, ştiu sigur că o să mă fac de oaie, dar nu despre lucrare aş vorbi cu el, ci despre unele gînduri. Nu m-am dus la amărîta de aniversare, nu pentru că nu aveam bani, ceea este adevărat, că tata de abia azi a pus ceva pe card, ci pentru că nu suport să îi văd cum beau ca porcii şi urlă ca toate dobitoacele, de ţi se face milă de ei, că sigur aş fi făcut şi eu la fel şi m-am săturat, că mă pîndea tipa din Focşani. Ce oameni deosebiţi sînt părinţii mei, să le dea Dumnezeu sănătate, îmi dau mie, o lichea, bani şi mă întreabă dacă am mîncat. Na, că plîng. Aşa o să fiu şi eu. Numai să ies din Regia asta nenorocită. Şi frumoasă. Mă mir că pot să mai tastez la cît sînt de terminat.

Un paznic obosit deschide poarta pentru o maşină de aprovizionare. Duba ruginită urcă uşor o scurtă pantă, pe lîngă un colţ de verdeaţă, şi se opreşte în faţa spitalului, mai mult ca o căruţă în faţa primăriei, decît ca un furnizor de băuturi răcoritoare. Clădirea e istorică, prea frumoasă pentru spitalul de azi. Zeci de camere mici şi saloane împînzesc coridoarele înalte, luminate de geamuri albastre sau galbene. Pe holuri miroase a petrol, iar în saloane, a pansamente vechi şi a puroi. Pare că boala roade şi din pereţi. Va roade poate pînă se va vedea prin ei parcul spitalului, plantat cu arbori exotici. Măreţ, ascuns după dulapuri de fier ce servesc drept cabine de schimb, stă amfiteatrul. Pe lîngă el se furişează umil un cîine care iese pe o uşă folosită de nişte muncitori etern prezenţi. Aproape de amfiteatru, în ambulatoriu, în spatele unui geam pictat naiv, nişte studenţi se ceartă cu medicul de gardă.

Te-au adus colegii, semiconştient fiind, la camera de gardă. Îţi răsună în minte scuza lor ţipată: a băut singur, nu la petrecerea noastră. Dar, într-un fel, ei sînt de vină. Nu are importanţă, acum ţi-ai revenit la vechea formă şi umbli pe străzi, hălăduieşti, bîntui străzile. Toată dimineaţa ai căutat slujbe pe net, dar ai găsit numai păcăleli. Cînd ieşi să cumperi pîine de la coşmelia arabilor, te trezeşti că te bate unul pe umăr, un tip înalt, solid, urît şi bogat, cerînd chipurile să ştie dacă te-ai încurcat cu prietena lui. Îi răspunzi calm, scurt, cu adevărul, da, dacă nu te pricepi să păstrezi o femeie, ea pleacă s-o iubesc eu. Tipul te înjură şi tu nu stai prea mult pe gînduri, îl pocneşti în faţă de vreo două ori, a doua oară cît cădea peste o maşină parcată. Îţi doreai din tot sufletul să ajungi la concluzia că mai bine bei decît să umbli pe la fete, dar pleci nervos că fată în cauză nu a putut să ţină secret. Vezi iar turla bisericii din spatele terasei, o turlă modestă, veche. Odată, ai vorbit cu preotul de acolo, un om bătrîn care ţi-a zis că eşti în pericol. O, te gîndeşti, pe cîte căi puteam să merg, în cîte feluri puteam să fiu, dar toate căile şi toate felurile au murit, toate afară de una, în fiecare moment. Hotărăşti că după curs te mai duci la mat.

Notepad. New 2. Înnebunesc. Oamenii ăştia vorbesc singuri, ca păpuşile cu baterie, neîntrebaţi, cum Doamne găsesc mereu ceva de sporovăit, cum oare nu-şi dau seama că datul meu din cap este a dispreţ? Petreceri, telefoane şi femei, atîta ştiu, măcar de-ar atinge vreuna din cele trei. Am fost azi la medic să-mi vadă de hernie. Ce vesel îmi zicea el, băiat cumsecade, să nu mă mai duc la duşurile comune de pe hol ca să nu mă infectez. Se întîmplă multe lucruri. Multe lucruri se întîmplă. Autobuzul a stat mult în trafic din cauza devierii circulaţiei şi un tip cu barbă căruntă, îmbrăcat ca un poet bătrîn, cu cămaşă albastră băgată în pantaloni şi cu bască albă de stofă, înjura de mama focului, cu indignare cultă că aproape nu sesizai vulgaritatea, de toţi idioţii care au maşină, de fetele care au devenit, de fete care pleacă în Italia şi în Spania, de dusul de rîpă a tot ce era bun în ţară, de specialişti ingineri şi de minţile luminate care au cumpărat autobuze scumpe fără aer condiţionat. Pe o colegă de grupă au silit-o să semneze că se mută din cameră ca să bage trei englezoaice venite cu bursă şi cu europtericşi. Avea dreptate vocea din 601, nu cea care anunţa disperat complotul şi conspiraţia împotriva cetăţenilor. Nu mai merită nimic, numai pile, numai ce vezi la împărţirea camerelor şi ţi se face greaţă, toţi se prostituează pe bani, te sapă pe tine, român de-al lor fiind, şi dau în oameni care merită. Te fură ca-n codru, şi aşa ciobăneşte, cu bolovostînca prin termopan. Trebuie să plec de aici. Uneori nici nu vreau să vorbesc româneşte, dar îmi trece. Unde sînt Românii lui Noica? Numai coşmaruri. Mă trezesc noaptea ţipînd. Sînt aşa departe şi nu fac nimic. Totul nu este, totul apasă, aşteaptă dar nu se împlineşte, atîrnă aşa ca o muscă în plasă de păianjen. Mă iubeşte o fată şi eu nu. Unii oameni învaţă şi eu nu. Unii mănîncă musli cu iaurt şi eu nu. Eu nu mereu. Eu nu vreodată.

Pe asfaltul din faţa unui parc liberal scrie cu vopsea albă un NU mare. Flori, copaci, apă, mame şi copii, cupluri, îndrăgostiţi, singuratici sau mizantropi, pierde-vară. Unul dintre ei, aşezat pe bancă, vorbeşte la telefon cu bunica lui. Apartament îmbîcsit de lucruri folositoare şi aranjate; pe masă, lîngă telefon, o sticlă de vin roşu. Aceeaşi sticlă pe masa unor studenţi dintr-o cameră goală de lucruri folositoare. Ei petrec şi ţipă în receptor la un chinez care se ocupă cu distribuţia comenzilor de kung pao. În restaurantul lui tocmai întră un cuplu, fiecare vorbeşte la telefon, ea cu un student, el cu o bunică. Telefonia fără fir apropie oamenii. Vorbiţi mult. Descărcaţi-vă sufletul. Vorbiţi mult. La telefon.

Telefonul de la bar sună dar nu răspunde nimeni. Parcă ar vrea cineva dar nu ajunge. În această seară matul e mai populat. Au venit oameni noi, probabil aduşi prin intermediul cunoscătorilor. Toată lumea are cîte o sticlă sau cîte un pahar în faţă dar nu bea. Muzica dă să înceapă, însă parcă nu porneşte aparatul. Bărbaţii caraghios de galanţi invită în continuu fetele la dans. Unii chiar stau în ring şi par că vor dansa în curînd, dar mai aşteaptă. Tu stai la o masă lungă, alături cu Ioane şi cu Mitică, cu multe fete, toate frumoase în felul lor, frumuseţea atîrnîndu-le deasupra capului ca momentul în care au fost frumoase, cu preotul, cu colegi, cu hoţi, cu părinţii, cu mulţi oameni, masa este lungă. Da fapt, stai cu o vişinată şi urmăreşti pereţii care stau să pleznească. Din cînd în cînd privirea se odihneşte pe cei doi muncitori: Ioane zice decît să-i duci de grijă, mai bine îi duci dorul, Mitică zice pînă la miere gust şi zahăr. Ei sînt singurii care vorbesc ceva de înţeles. Şi tu ai zice un cuvînt dacă ai putea. Ai zice probabil ceva stupid, ca asemănarea dintre a face filozofie şi a face dragoste e că fiecare se face. Atmosfera din mat devine întunecată. Dar, gata! Pe geam Regia străluceşte.