Ora de Română

Să tot fi fost prin toamna târzie a lui 1963 sau ’64, când Proful a căzut bolnav de o gripă rebelă care l-a ţintuit la pat şi l-a împiedicat să-şi ţină lecţiile de Limba Română la un liceu de pe Calea Moşilor, al cărui nume sau număr nu le-am reţinut nici atunci prea bine şi nu mi le amintesc nici acum. Tot ce ştiu e că era situat oarecum ciudat faţă de stradă, perpendicular pe Calea căreia nu-i prezenta decât o parte a faţadei şi un gang de intrare, restul clădirii destul de impozante fiind ascuns în profunzimile unei curţi  interioare invizibile dinafară. Cineva trebuia să-i ţină locul Profului indisponibil, şi acel cineva nu puteam fi decât eu, pe atunci proaspăt student în anul I sau II de facultate. Ştiindu-mă bun, chiar foarte bun, la materia lui, Proful nu s-a îndoit nici o clipă că voi ieşi din încercarea aceea  -  nu mai predasem niciodată de la o catedră  -  cu fruntea sus şi cu conştiinţa lucrului bine făcut. De pregătit, eram eu bine pregătit, nu asta era chestiunea, ci neprevăzutul care putea mina cele mai bune intenţii. Şi chiar aşa a fost cât pe ce să fie.

În dimineaţa aceea m-am îmbrăcat sobru şi elegant cu unicul meu costum mai acătării, de o culoare bleu-petrol neliniştitor de apropiată de cea a fostelor uniforme şcolare de care abia scăpasem cu un an-doi în urmă, am potrivit la el o cravată bine asortată şi m-am declarat gata de înfruntare. Proful a ţinut să mă vadă în pragul uşii, a fost mulţumit de aspectul meu didactic şi mi-a dat ultimele sfaturi în legătură cu cataloagele, cancelaria şi orele de Literatură Română de la clasele a VIII-a, a IX-a şi a XI-a, mai ales cea din urmă neliniştindu-l puternic din cauza zurbagiilor, atât masculini cât şi feminini, din care era alcătuită: „Vezi c-or să vrea să te compromită în fel şi chip, nu-s ei neapărat răi, dar clocotesc de hormoni şi mor de plăcerea de a te încurca, zăpăci, batjocori. Cu mine nu le merge, dar tu o să le fii o pradă sigură”. Hmmm, frumoasă perspectivă

Cam tensionat, am intrat în cancelarie, m-am prezentat directorului şi profesorilor aflaţi acolo (nu toţi erau de faţă, unii intraseră deja la ore), am schimbat amabilităţi, am luat catalogul şi m-am îndreptat vitejeşte spre groapa cu lei a clasei a VIII-a. Dar aceia erau încă nişte puiandri, nişte juni leuţi pe care m-am priceput să-i strunesc disciplinar şi să-i domesticesc cu conţinutul plin de farmec al orei de literatură. Am constatat că nu numai muzica îmblânzeşte fiarele, ci şi marea poezie. Cu mai multă încredere în forţele proprii am înfruntat şi clasa a IX-a, unde tinereţea mea şi-a spus cuvântul, amăgindu-le pe promiţătoarele fete care îşi dădeau ochii peste cap la ivirea unui student (oh, un student!) plăcut la înfăţişare, deloc încrezut, tobă de carte, şi căruia căutau instinctiv să-i intre în voie etalându-şi cele mai frumoase calităţi, inclusiv intelectuale. Buuun, deci o făcurăm şi pe asta; încrederea mea de sine a mai crescut cu un grad  -  lucru deosebit de primejdios  în perspectiva celor ce aveau să vină.

Între timp, desigur, îmi mersese buhul prin şcoală: “fetelor, azi vine în locul Profului de română un tip mişto de la facultate; gagicilor, fiţi pe fază!!”. Şi lucrurile au început s-o ia razna.

Primul şoc l-am avut pe marea scară centrală, coborând spre cancelarie înaintea confruntării cu zănatica clasă a XI-a. Plin de importanţă păşeam cu catalogul sub braţ, mitraliat de zecile de priviri admirative sau doar curioase ale liceenilor, când o mână imperativă venind năvalnic de undeva din spate mi-a ciufulit în răspăr freza impecabilă, iar o voce feminină ţipătoare a trâmbiţat chiar în urechile mele: “Aşa deci, ne lăsăm plete, ne dăm mare şi tare, facem pe interesantul încălcând disciplina şcolară! Ia să-mi vii mătăluţă mâine tuns chilug!”. Oroare. Aproape că mi s-au tăiat picioarele. M-am întors buimăcit şi am dat nas în nas cu o profesoară mai în vârstă cu care nu făcusem cunoştinţă la venire şi care acum îşi înfipsese degetele înarmate cu unghii ascuţite în umărul meu. Or, tocmai acele degete, simţind sub ele o stofă tot albastră, dar mult mai fină decât cea a uniformelor şcolare, i-au dat de ştire că procedase pripit şi că tinerelul cel confuz şi ciufulit care o ţintuia speriat cu mari ochi negri neînţelegători nu făcea parte din hoarda lărmuitoare scăpată în recreaţie.
- Oh  -  făcu ea, văzându-mi abia atunci catalogul  -,  nu eşti elev de-al nostru?
- Nu, doamnă, m-am apărat, explicându-i ce şi cum caut eu acolo.
- Aha  -  s-a dumirit dumneaei  -, te rog să mă scuzi. La ce clasă te duci acuma?
- La a XI-a C.
- Aoleu! Nu vrei o mână de ajutor? Pot să vin şi eu cu tine la hahalerele alea, altfel te mănâncă de viu.

Am mulţumit, preocupat, dar am declinat propunerea spontană atât de preţioasă în circumstanţele date, socotind că, deşi reputaţia mea avusese de suferit în urma incidentului de pe scară, mai aveam încă atuuri în mânecă pentru a mă face ascultat şi respectat.

Dar să zăbovim puţin aici, pentru a lămuri câteva aspecte esenţiale ale  învăţământului liceal de la începutul anilor ’60. Spre deosebire de situaţia actuală, turbulentă, nesigură, haotică şi aculturală, pe atunci se făcea treabă, şi încă foarte serios. Profesorii erau iubiţi (unii), ascultaţi, stimaţi, temuţi atunci când aplicau multele măsuri coercitive pe care le aveau la îndemână, de la simpla coborâre a notei la purtare, până la eliminarea sau exmatricularea rebelilor. Aceştia ştiau că au totul de pierdut, inclusiv pe planul desfăşurării vieţii lor ulterioare, dacă sfidau autoritatea reală a profesorilor, aşa că mai devreme sau mai târziu lăsau nasul în jos şi reveneau la sentimente mai umane faţă de colectivitate şi de „mormântul tinereţii” lor, liceul. Pe acesta, unii îl iubeau, cum a fost cazul nostru, al „matei-basarabiştilor”, alţii îl detestau şi nu aşteptau decât să-l dea uitării cât mai repede. Oricum, era o etapă hotărâtoare în devenirea adolescenţilor anilor ’50 şi ’60, iar parcurgerea ei se făcea oscilând mereu între normala emancipare tinerească şi teama la fel de normală de represalii didactice. Am fost întotdeauna convins, iar acum mai mult ca niciodată, că principiul autorităţii trebuie să  domine toate împrejurările vieţii sociale, alternativa nefiind decât neseriozitatea, nesimţirea, vulgaritatea, amatorismul, impostura, corupţia care ne minează în prezent din interior statutul de ţară şi de naţiune.

Ei bine, autoritatea profesorală era o realitate palpabilă în acei ani. Elevii nu se puteau prezenta la ore decât tunşi scurt şi în uniformă strictă, constând din costum bleumarin la băieţi şi din sarafane albastre cu bluză albă la fete; tivul de jos al fustei trebuia să depăşească puţin genunchii, iar de cel mai mic decolteu nici nu putea fi vorba. Nu puteai decât ghici pieptul şi picioarele fetelor, orice conotaţie sexuală fiind eliminată din start. Elevele, chiar cele mai mari, nu erau câtuşi de puţin îndrăzneţe, iar de destrăbălare şi depravare nici nu putea fi vorba. De aceea, deschizând destul de temător uşa clasei a XI-a C şi curmând prin prezenţa mea hărmălaia grozavă dinăuntru, eram foarte departe de a bănui priveliştea ce mi se oferea ochilor…

După scurtul intermezzo ridicol de pe scară cu tovarăşa profesoară (numai aşa li te puteai adresa pe atunci dascălilor), dădusem o fugă până la baia profesorilor, ca să-mi aranjez ţinuta şi să mă pieptăn cu îngrijire. Apoi, cu niscai temeri bine ascunse şi strunite pe dinăuntru, m-am îndreptat cu paşi hotărâţi spre luptele cu gladiatori care ştiam că mă aşteaptă din partea clasei maliţioase puse pe pozne. Dar ce am văzut întrecea orice închipuire. Scenografia fusese plănuită în detaliu şi executată ca să nu-mi lase nici o şansă, ci să mă facă să-mi pierd capul de cum intram.

În primele bănci, cele mai apropiate de catedra înălţată pe postamentul ei de lemn, diavolii de elevi le înşiraseră pe cele mai frumoase colege de clasă, cu fustele sumese muuuult deasupra genunchilor, cam până la jumătatea pulpelor, dacă nu şi mai sus. Pe băncile din mijloc ale celor trei rânduri stăteau fetele şi băieţii mai obişnuiţi, să zicem, mai neutri, poate mai cuminţi, unii chiar cu mutre de tocilari. În sfârşit, în ultimele rânduri se aţineau loazele absolute, golanii clasei şi teroarea profesorilor, rânjind, abia aşteptând să le dau prilej să-şi dea în petec. Era înfiorător.

Pe moment, toată stăpânirea mea de sine s-a clătinat. Nu aveam experienţă, nu  ştiam cum să domolesc un asemenea sabat vrăjitoresc, dar nu trebuia să las să se vadă asta. Din uşă am strigat un poruncitor:

- Toată lumea în picioare!”, impunând felul cum era primit pe atunci un profesor în clasă şi obţinând un scurt răgaz de respiro, când fustele sumese ale frumuseţilor din primele rânduri au coborât singure, acoperindu-le genunchii. Bun, nu era mare lucru, dar tot era ceva. De la asta trebuia pornit.

Regula întâia: mimarea autorităţii. M-am îndreptat ţeapăn către catedră şi am luat loc, deschizând catalogul şi prefăcându-mă că însemnez ceva acolo. Regula a doua: dă-ţi importanţă, trage de timp. E curios cum aceste reguli de care nu ştiam nimic înainte, mi se impuneau acum cu de la sine putere şi îmi împrumutau un pospai de siguranţă. Regula a treia: încearcă să le captezi atenţia, apoi interesul, apoi bunăvoinţa, ocupându-i cu ceva plăcut…, însă o privire instinctivă spre primele rânduri mi-a confirmat temerea că iar îi scap din mână: fetele cele arătoase din faţă, chiar sub nasul meu, zâmbindu-mi şăgalnic şi privindu-mă provocator, îşi ridicaseră din nou ameţitor fustele, descoperind perechi de picioare desăvârşite, absolut superbe. Era ca şi cum drăcoaicele ştiau precis unde să lovească, de parcă aflaseră că la acest aspect sunt cu deosebire sensibil şi vulnerabil.

După o scurtă ameţeală, am recurs la regula a patra, apărută instantaneu: fă-te că nu le vezi, ignoră-le, dar nicidecum nu le pedepsi, pentru că atunci ai pierdut partida. În condiţiile acelea speciale, orice pedeapsă însemna dezvăluirea slăbiciunii. Antrenează în discuţie băncile din mijloc ocupate de „normali” şi neutralizează loazele din fund, atrăgându-le pe cât se poate în acţiune. Dacă nu obţii prin surprindere colaborarea lor, eşti pierdut.

Toate acestea mi-au trecut ca un fulger prin minte. Nu meditasem niciodată asupra lor, dar iată că îmi veneau spontan în ajutor ca unui războinic care trebuie să-şi desfăşoare pe câmpul de luptă tactica şi strategia în condiţii extreme. Fiindcă asta era clasa aceea: un câmp de bătălie între voinţe contrare, un mic Wagram (Arcole, Ulm, Austerlitz, Borodino) cu învingători şi învinşi, iar eu musai trebuia să fac parte din prima categorie. Nu aveam de ales. Aidoma Principelui Carol devenit Regele Carol I, trebuia să mă sprijin pe „clasa de mijloc”  -  elevii din băncile centrale  -  întru contracararea extremiştilor din primele şi ultimele rânduri, iar pe aceştia să-i atrag în activitate, descumpănindu-i, momindu-i, destabilizându-i. Uşor de spus, greu de făcut.

Am început prin a pune întrebări din lecţia zilei câtorva fete din zona centrală care colaborau ridicând mâna, pe un fundal de vacarm puternic venit din spate unde se juca în draci şeptic, popa-prostu şi poker. Mda, nu asta era calea. Am grăbit pe cât am putut chestionările, recompensate generos cu note bune, trecând apoi abrupt la lecţia următoare şi predându-le câte ceva, nu prea mult, din lirica lui Duiliu Zamfirescu. La citirea versurilor memorabile: „Sosesc cocoarele, sosesc/ De după deal din ţintirim,/ Iar anii trec, copiii cresc,/ Se schimbă tot ce-i omenesc/ Şi noi îmbătrânim” am obţinut un răgaz de linişte relativă, elevii lăsându-se impresionaţi de frumuseţea fondului şi formei. Deci, magia marii literaturi funcţiona şi la ei. Buuun; de reţinut. Dar nu era de ajuns; acum trebuia acţionat în forţă, cu o piesă de rezistenţă care să le înfrângă cerbicia. Şi mi-am adus aminte că în manualul lor figura la loc de cinste un fragment suculent din „D’ale carnavalului”, un ameţitor vârtej de replici care puteau fi citite împărţind rolurile între zurbagiii din fund şi cadânele din faţă. Ei deveneau, pe rând, Pampon, Crăcănel, Ipistatul, Catindatul, Iordache, Sergentul de noapte, iar ele, tot aşa, împrumutau vocile, miorlăiturile, istericalele şi fiţele Didinei Mazu şi Miţei Baston.

Succesul stratagemei s-a dovedit fulminant: de pofta pură a jocului, loazele şi mândreţele s-au luat la întrecere, intrând cu naturaleţe în pielea personajelor mahalageşti, dându-şi replicile şi stricându-se de râs. Acum îi aveam la mână. Toată clasa se mobilizase în jocul acela superior, într-un iureş de bună dispoziţie, de amuzament, de autentic talent dramatic (har pe care cu surpriză l-am depistat la mulţi), care precis se auzea de pe coridor. Într-adevăr, aşa a fost: către sfârşitul orei s-a deschis brusc uşa şi în cadrul ei a apărut figura crispată a directorului, alarmat de vociferări şi pregătit să mă salveze (pe mine, biet nevinovat) din ghearele tăioase şi colţii însângeraţi ai clasei a XI-a C. Dându-şi seama dintr-o ochire că totul era în regulă şi că stăpâneam situaţia, s-a retras discret, nemaiînţelegând nimic.

Aşa a luat sfârşit lecţia cea de pomină din care am ieşit cu fruntea sus, dar şi activitatea mea didactică, fiindcă niciodată n-am mai predat nicăieri, nu pentru că nu mi-ar fi plăcut, ci fiindcă altele au fost meandrele vieţii mele. Acum, când mă gândesc mai bine, parcă îmi pare rău că încă o înzestrare nefolosită s-a irosit de pomană. Dar aşa a fost să fie. Am rămas însă cu încredinţarea că nu există loază perfectă, decât, desigur, în cazuri patologice; în rest, fiece candidat la repetenţie are un subiect de interes, un palpit interior, o pasiune doar a lui, uneori neştiută chiar de el, care poate fi folosită ca o nadă pentru prinderea lui şi aducerea la sentimente mai bune; fie că e vorba de vreo şurubărie mecanică, de lumea îngheţată a astrelor, de reviste ilustrate, de arta fotografică, de maşini de curse, de lupte libere, de maraton, de spectacole teatrale, de vreun instrument muzical  -  ceva-ceva tot există care să-l motiveze şi să-l facă apt pentru societate.

Când toată clasa s-a ridicat ca un singur om în picioare la sfârşitul orei ca să-şi ia rămas bun de la mine, fustele mândrelor au căzut în sfârşit peste genunchii lor rotunzi şi acolo au rămas. Ufff!

Nota redacției - „Azi profesorii umblă-n vârful picioarelor să nu-i deranjeze pe elevi. Profesorul care-i spune unui elev că-i prost ajunge «breaking news» la televiziuni. Cică spunându-i adevărul, elevul poate să cadă în depresie. Cirezile de proști sunt protejate de lege! Azi, regulile din școli sunt ca cele dintr-un azil de bolunzi și în locul doctorilor sunt profesorii care umblă-n vârful picioarelor să nu-i tulbure pe bolnavi. Rousseau avea dreptate: «copilul ajunge, după educația primită, pedeapsă sau răsplată!»” (Dan Negru, prezentator TV).

 

Aranjament grafic – I.M.