Buleftrica

Pe turnul său, Eiffel,
Gustav aprinde risipa
de lumini curgătoare
până, hăt, la margine
de oraş al luminilor,
exact când, la noi,
undeva, în Ţara Oaşului,
lele Mărie se osteneşte
să şteargă de funingine
sticla lămpii, cu ochii
aţintiţi spre poartă
de unde ar trebui să apară soţul ei care-i dus
după gaz, no,
că nu se ştie de-or mai fi ei
pe lumea asta
când o sosi şi-n satul lor
buleftrica adusă pe sârmă...
AI CREZUT

Ţi-am lăsat ziua
sub cheie, avea
lumina completă,
puteai îmbătrâni în voie,
dar ai preferat
recursul la tristeţe,
şperaclul răsucit,
ca un fir tors
din albul unui nor
rebel, răsucit forţat
în broasca ruginită
a zilelor-lumină.

Ai crezut în evadare
ca-ntr-o tinereţe de rezervă
ai crezut şi te-ai încrezut,
rătăcitoareo!
Abracadabra

Abracadabra mea, veghe de zori,
Împovărat mă laşi printre fiori,
Ca muza ce pe bard neinspirat
Îl lasă-ntre ispitele din pat.

Mă laşi, Abracadabra mea de nuri
Un cavaler al tristelor figuri
Să zăbovesc ca rima greu născândă
Într-o poemă-ntâie şi plăpândă.

Mă părăseşti, cum văd, Abracadabra,
Că n-am putut în doi să mântui treaba,
De-aş şti că suferi, muză demodată,
Aş reînvia şi-aş mai muri o dată!
Aş vrea

Aş vrea să fiu un trotuar de vis,
Un verde-nchis al frunzelor iernând,
Să lecuiesc de lene şi plictis
Un flux-reflux de trupuri pe un prund.

Aş vrea să şerpuiesc reci insomnii,
Drum în penumbra nopţilor rămase,
Să lecuiesc de-nspăimântări târzii
Mareele ce duc în larg noi vase.

Aş vrea să trec statornic şi funest
Croială de coşmaruri şi uitare,
De infinitul ud să lecuiesc
Cu săruri nări de timp hoinar pe mare.
Ars de ploi

Eşti, îndepărtato,
ca o înlăcrimare sărată
ca un ocean fără adânc,
eşti întrebarea eternă
cu răspuns mereu reportat,
ca un Orfeu de cremene
orbesc a doua oară
ars de ploile cu meduze,
în timp ce timpul
îşi uită, ruginit, la brâu
paloşul legiuirilor...
Adeverind păcate

Sunt rob aceleiaşi vechi gnoze,
Trudnic în oştile de îngeri,
Fluid vital în noi osmoze
Supus perenelor constrângeri.

Sunt Toma cel dintr-o scriptură
Adeverind păcate-n scris,
Necredincios şi rău de gură,
Un desfrânat şi un proscris!

Sunt, dacă vreţi, şi fals părinte
În răstignire de supliciu,
Îndepărtat de cele sfinte
Dar pus la cazne cu ciliciu!

Sunt, cum ar fi, un zeu eretic,
Ros de invidii şi nefire,
Un gânditor ce-şi dă petic,
Bolnav de spaime şi iubire!
Car cu boi

Boii vin pe drumul luncii
Înjugaţi la car, agale;
Pe un maldăr de lucernă
Stă muncit de-un dor de şale

Şi-şi face din ierburi pernă
Nea Gogu, vecinul nostru,
Care ca-n pacea eternă
Doarme fiindcă boulenii

Singuri ştiu să vin-acasă,
Să intre pe poartă-n curte,
Şi să tragă sub terasă
Unde sar de bucurie

Şi-şi trezesc din somn stăpânul
Azor şi mâţa florie;
Gogu, atunci, dejugă boii
Şi-ntreabă: „Mâncăm, Mărie?"

Cinează ca-n tara sfântă,
Doar ei doi, bărbat, muiere,
Înghiţind prescuri de vise
Sub căuş de grea tăcere.