Seara Sfintelor Paşti a fost pregătită cu mare grijă de administraţia staţiunii, atât pentru turiştii ortodocşi cât şi pentru cei de alte confesiuni. În holul hotelului în care locuiam, la recepţie, inclusiv lumânările pentru ,,luat lumină''după slujba de Înviere. Odată cu înserarea, câteva autocare au fost chemate pentru a duce turiştii în Heraklion, capitala insulei, locul în care bisericile fuseseră deja pregătite. Pe străzi, în jurul lor, al locaşurilor de cult, localnicii montaseră tot felul de difuzoare încât, la miezul nopţii, glasul preoţilor să poată fi auzit de oriunde s-ar fi aflat chiar şi trecătorul. Privită de pe vârful dealului, din Agia Pelagia, locul în care mă aflam, insula, atât cât se putea vedea, părea un spectacol de lumină. Stelele parcă se picuraseră stropi pe pâmânt, apoi săriseră împărtăşite în mare. De-acolo, primenite, din nou, pe bolta de pe care parcă doar se furişaseră. Eu, Maria şi Katy am coborât doar câteva sute de metrii pe o potecă ce şerpuia până în poarta unei bisericuţe, în interiorul căreia puteai ajunge uşor cu mâna la sfinţii pictaţi pe tavanul lăsat, parcă intenţionat, spre lume. În interiorul ei cât şi pe platforma exterioară, mulţimea! În mijlocul celor adunaţi, parcă Sfântul Duh! Toţi ascultam slujba. Departe, dincolo de Bisercă, marea, apoi întunericul nopţii şi iarăşi cerul împreună cu pământul. Peste tot, linişte şi gânduri. După miezul nopţii, îndemnul preoţilor din faţa altarelor: ,,veniţi de luaţi lumină!'' apoi, dintr-o dată, un spectacol de artificii au umplut şi cerul, şi mare. Nu mai văzusem niciodată aşa ceva la mine în sat. Mi-am pus degetele în urechi şi m-am minunat.
- Dacă ar fi la fel acum şi la bunica, cu siguranţă ar da iar coşciugul jos din pod, s-ar tămâia şi ar ţipa cât ar ţine-o şi plămânii, şi gura: ,,mumă, mumăăă, sfârşitul lumii!''
- Taci că iar mă faci de râs!
- Nu, că e de plâns! Ascultă-mă, după ce s-ar tămâia, adică ar da aşa cu ciobul cu jar şi tămâie pe lângă ea, ,,au, mumă, mumă, sfârşitul sfârşitului şi n-are cin-mă jeli!''
- Sara!
- Nici nu ştii şi nici că vrei să afli! Păi să-ţi spună, când o să ajungem acasă, oamenii. Acum un an, în toiul verii, iar sfârşitul începutului! Auziseră ei, cei din Seculeşti şi împrejurimi, că pică nu mai ştiu ce bolovan din ceruri. ,,Gata, sfârşitul!'' – au strigat aproape într-un glas şi, odată cu căderea serii, coşciugele stăteau pregătite de plecare, la fiecare casă, în faţa curţii. Le puseseră cum se pune mortul, cu capul spre răsărit şi picioarele spre ducă, adică înspre cimitir. Toţi cu ele gătite, aranjate, cum v-am spus, în faţa casei, pe poduri. Moş Gheorghe avea el, nu prea mai ştia de unde, o sticlă cu odicolon.
- Cu ce, drăguţă?
- Un fel de parfum de vă daţi şi voi, dar parcă al lui, mai bun! Mirosea a câmpuri cu trandafiri. Zicea să i-l torn pe gât după ce şi-o înghiţi limba şi n-o mai răsufla. Un fel de a se îmbălsăma, mi-a explicat el, în seara aia. Cică aşa ar fi acum moda, în plus, cât a tot aşteptat atunci, pe aia cu coasa, ziua întreagă, şi-a tot făcut curaj cu damigeana. Baba Ioana: ,,fă-ţi, mă, şi tu cruce, roagă-te şi nu mai bea, că mă bagi, de-a dreptul, în iad dacă şi acum, în ceasul de pe urmă, iar voi blestema!
- Sara, puiul meu, mă faci să râd şi nu prea îmi arde! - mi-a zis Katy. Ne spui iar câte şi mai câte bazaconii, de parcă cei de la voi din sat ar dormi cu crucea de se pune pe mormânt la cap şi coşcigul pe prispa casei?!
- Da! Adică, nu, în pod! Că înainte de a muri careva, folosesc coşciugul pe post de... Pun, ba făină, ba mălai, fasole, mă rog, câte ceva, în el. Nu te mint! Dacă ştie, să-ţi spună ea, Maria!
- Ei, şi cu tine, eu am plecat de mult din sat!
- Atunci, ascultă-mă că am fost acolo! Când moş Gheorghe a terminat ţuica, m-a pupat, s-a aranjat, a băut şi odicolonul, adică singur s-a şi îmbălsămat, apoi, din greşeală, s-a culcat, să moară în coşciugul babei lui. Iar de-aci, tot un ţipat: ,,Vai, vai! Oameni buni, săriţi! Ăsta beat, în coşciugul meu culcat... Muiculiţă, au, ce să mă fac?! Scoal, mă, fir-ai al focului să fii! Au, lume! Sfârşitul sfârşitului şi ăsta al meu tot mort de beat!
- Şi?
- Oamenii, de, fiecare cu ale lui...
- Mamaie? – a întrebat Maria.
- Stătea cu o lumânare aprinsă, bombănea ceva şi mă ţinea pe mine strânsă între picioare, învelită într-un cearceaf.
- Katy, draga mea, ca să vezi şi tu!
- Mai târziu, pe un senin, cam după un miez al nopţii bine răcorit, când au văzut că bolovanul din cer n-a mai căzut, şi-au lut coşciugele şi au plecat. Doar moş Gheorghe sforăia în al lui, tras cu greu de baba Ioana, mai spre capătul podului. Dimineaţa următoare, când în zori, s-a trezit, ce-i drept, cam zgribulit, şi-a frecat uşor mustaţa, apoi a umplut tot satul cu vestea că el ar fi fost întâiul de pe lumea ailaltă întors şi abia acum, aici, sosit. ,,Pe mine, m-a ştiut Cel de sus de om cinstit, dar voi?! ...Şi ho, că abia acum aţi dat de dracu, judecata de apoi e la început!''

La întoarcere, ne-am grăbit. Mami şi Katy, în acea noapte, mai avuseseră încă vreo două-trei ore program la bar. Grecii pregătiseră pentru turişti, după slujba de Înviere, ceva special ,,de-al casei''. Nu îmi era foame, însă muream de curiozitate chiar dacă abia îmi mai ţineam ochii deschişi. Tabitha m-a simţit şi m-a aşezat într-un colţ mai ferit. Tuturor, gazdele ne-au servit bucate pe care fiecare grec le avea acasă în noaptea de Paşti. Prima pe masă a fost ,,Mariţa'', un fel de ciorbă aproape oltenească, apoi friptură la tavă. Ambele pregătite doar din carne de miel. La sfârşit, nu au lipsit tot felul de prăjiturele, baclavale... Am gustat şi eu din fiecare, însă la desert aproape că îmi curgeau balele. Nu m-am putut abţine până nu am făcut burtica doldora încât puteai bate uşor pe ea toba.
- Katy, of, nu mai vreau! Grecii, în chestii dintr-astea, cu dulciuri, m-au dat gata! La mine în sat, pentru ziua de Paşti, mai întâi bunica îmi cumpăra săndăluţe şi rochiţă, apoi îmi făcea şi mie din cocă, gogoşi şi cozonaci... Da, cu rahat, cu nuci şi stafide. Când erau la cuptor şi îi mai şi nimerea, miroseau... Una peste alta, buni! Când nu-i prea brodea, moş Gheorghe, cu siguranţă, avea păsat, cârnaţi şi jumări de la găleată. Apoi, ouă vopsite, într-un coş cu frunze proaspete de leuştean. La tine?
- Musulman! Ramazan Bairam! Pe undeva... Ba nu, e altceva, însă baclavale, obligatoriu, făceam.
- Adică, într-un fel, şi unii şi alţii, de Paşti, prilej să ne îndulcim!
- Fie şi aşa... Dar, la noi... Adică suntem solidari şi, o idee, chiar mai buni. Mergem pe la rude, mă rog, unii pe la alţii...
- Aaa, da! Păi, ca şi pe la mine. Cei din sat, cu ziua în cap, fac pomeni. Ies la poartă, ciocnesc câte un pahar apoi câte un ou. Ce să-ţi mai spun? După ce trag câteva ţuici pe gât, cred şi eu că sunt mai buni!
- Ţuici?
- Da, un fel de rachiu, ca la greci, însă al nostru, din prune, caise, după moş Gheorghe, cel mai bun!
- Nu, fără alcool!
- Da?! Şi pot trăi aşa?... Nu dau în bâlbâială, nu mor?!
- Nu.
- Hai, că nu cred! Nimic, nimic?! Măcar din când în când, cât să-şi exprime altfel starea, bucuria?!
- Ce ştiu eu?!
- Eee, păi vezi? Una zice Sfâta Scriptură şi alta e, concret, situaţia!

În ziua de Paşti, localnicii nu s-au mai dus spre biserici ca la mine în sat. Nici programul în sala de mese sau la Maria, la bar, nu a mai început ca în zilele anterioare. Ne-am ridicat din pat mai târziu, după o lungă trândăveală. Abia atunci am văzut că, atât la mine cât şi la Tabitha, lângă noptiere, mici coşuleţe pline cu ouă încondeiate, dulciuri, bomboane şi o frumoasă felicitare. Şi eu şi ea le-am privit nedumerite.
- La mine în sat vine Moş Nicolae, Moş Crăciun, însă de Paşti, cum ţi-am zis, doar mamaie. Grecii, aici, în Creta, o fi având mai mulţi moşi?
- Zei!
- „'Mnezeii mătii! Ah! Ho, că-ţi vin eu de hac!"– mi-am amintit de Ciulu supărat încă de pe vremea când îl muşcase o iapă de cap şi-i smulsese o ureche, într-o coşare, când era el cu alţi hoţi la furat. – Zei, zici?
- Da! Evident, de mult, în Antchitate, până să vină şi aici, romanii, cum au venit şi pe la noi, în Tunisia, grecii aveau mai mulţi zei. Mda! Dacă mă gândesc, au avut chiar şi după aceea!
- ..Şi mamaie, şi Moş Gheorghe au zis: „doar un Dumnezeu!". Am mai vorbit şi ştii că nu m-ai zăpăcit...
- Nu înţelegi! Cum să îţi spun? La ei, la greci, pe vremuri, zeii, un fel de oameni, însă de cele mai multe ori, hidoşi, certăreţi, impulsivi, capricioşi, răzbunători. Într-un cuvânt, în Panteon, un fel de căzături mai rele decât cei răi! Alteori, adică mai târziu, vezi, Doamne, după context, nişte frumuseţi, lumini, nişte înţelepţi atotputernici şi atotştiutori... Oricum, ei, stăpânitorii cerului, apelor, lumii şi împărţitori ai ei. Unul, Hades, un nenorocit, a luat până şi ce era sub pământ.
- Ehe, păi, Tabitha, draga mea, pe la noi sunt dintră-ştia şi acum, câţi vrei...
- Ei, sunt?! Voi, din câte am aflat noi, aţi fi avut, cândva, pe unul Dracula... Şi atât!
- Dracula?!
- Da, pe ăla cu ţeapa! Cum călcai strâmb, la femei, întâi le mai tăia şi ţâţele, apoi hai sus, gata!
- Daaa?! Ce să-ţi zic? Nu l-am întâlnit... Poate pentru că nu am nici măcar sânişori, dar ... am auzit de la Foltea! Sunt şi dintră-ştia, dau ţeapă şi... pa!
- Da, o fi şi ce zici tu! Numai că eu altceva îţi spun. Ăia despre care ţi-a spus Foltea, dau una, dau două, dar în a treia se urcă sigur ei, în ea!
- Pentru că... Dracula e Dracula, nu?!
- Daaa! Vezi că-l ştii?!

Aproape de ora prânzului, staţiunea a început să se dezmorţească. Una după alta, perechi, familii, singuratici, la prima vedere, un fel de rătăciţi, au coborât fie în sala de mese, fie pe marginea piscinei. Pe moment, barul şi linia cu autoservire a restaurantului au fost luate cu asalt. Mâncărurile, băuturile, dar mai ales dulciurile tradiţionale greceşti, făceau deliciul zilei. Soarele, în acel sud al Mediteranei, i-a dezbrăcat, la început, doar pe câţiva nordici, înflăcăraţi de rachie şi i-a aruncat, la propriu, în valuri. Nu târziu, în acea zi, începuse deja, parcă, noul botez al anului. Peste tot, în taverne, muzicanţi. Cei adunaţi de te miri unde, alături de greci, gazdele lor, sărbătoreau, într-un fel mai pământesc decât la mine în sat. Acolo, abia spre seară, se încingeau într-o livadă, lângă conacul lui Pazu, hore. Muzica lăutarilor răsuna între dealuri, şi în cer, şi peste tot prin frunzişuri. Alături ei, chiot din suflet de oameni.
- Mami, îmi lipseşte Staroş! – i-am zis Mariei în timp ce o urmăream cum repunea ordinea pe fiecare masă.
O, mânca-o-ar mama, vrei îngheţată? Du-te că are Katy!
- Ei, are! Unde vezi tu în bar la ea, un cal, ce-i drept un fel de gloabă, căruţă, baba lui între loitre împroţăpită şi?... Şi apoi, unde vezi tu vreun copil din sat mânjit până-n albul ochilor şi bosumflat că îngheţata lui, din vina nu ştiu cui, ....dar în niciun caz a lui, s-a topit şi s-a dus pe apa sâmbetei?
- Of, of, ce să mă fac? Oricât aş vrea, pe Staroş... ia-l de unde nu-i!
- Dacă moare şi ăsta până mă întorc la bunica în sat?!
- O să fie altul...
- Îngheţată ca a lui, mai rar! Cică ar fi făcută cu mirodenii, suflet şi ouă de catâr. Tu ştii ce e ăla?
- Catâr?! Mde! Eu ştiu? La dicţionar ce-o scrie?
- După mamaie...
- Iar spui vreo prostie?!
- E, şi cu tine!... M-am cuminţit, nu ştii?
- Atunci, zii!
- Ea susţine că aş fi eu.
- Cum tu?!
- Păi crezi că ştiu?! Dacă aş oua măcar aşa, din când în când, câte un ou, tot ar fi ceva şi...
- Taci, că ai în căpşorul ăla numai bazaconii!
- Or fi bune şi ăstea la ceva, dar ascultă-mă, l-am întrebat şi pe Ciocea.
- Şi?
- Ăsta, într-o zi de sâmbătă, cam pe seară, se întorcea de la mat, a zis că ar fi vorba de un...
- Nu mai spune că iau câmpii!
- Ho! Voi, oamenii mari... Un cal mai îndesat cu urechile ciulite, lungi şi parcă ceva mai ascuţite... Altfel spus, un fel de iepurilă, dar peste măsură de umflat! I-am dat dreptate până ce... „Bine , bine, îi zic, dar spune-mi tu cum se pune el cu curul în cuibar pentru ouat?"
- Şi ce ţi-a spus?
- Păi, între timp şi-a făcut efectul ţuica... A dat din umeri, vestejit şi cam plouat a tras, până spre ziua următoare, pe-o margine de şanţ, la Anica lui Iepanu. Că tot erau acolo şi iarba, şi florile înflorite, iar pământul, cald şi uscat. S-a odihnit o noapte în aer liber, însă la trezire, nu îşi mai aducea nimic aminte. Parcă era anesteziat ca ăla... Doamne, cum i-o zice?! Îl ştii şi tu... Ăla care a rămas aşa, cu gura pe-o parte, după ce i-au scos, cică prea devreme, la spitalul din Bălceşti, măselele de minte. ...Şi minte în tărtăcuţa lui, de-atunci, neam! Mamaie, când a aflat, una, două, cum e ea, zbir: „Ehe, vai de neamul lui! Că oricum minte-n cap la ei, nu prea!" Înţelege şi tu dacă poţi ceva! În consecinţă, catâr e?...
- E?! O să-i întrebăm în zilele următoare pe ăştia la muzeu.
- Îţi pierzi timpul! Nu de alta, dar mă gândesc la faptul că nu i-ar trimite ei ouăle lui Staroş cu avionul, pe mai nimic, cât să poată să ne vândă el nouă îngheţata pe doar un leu. Unul dintr-ăsta nou că celălalt, zicea şi baba Ioana şi moş Gheorghe, ar fi fugit la el în Africa. Nefericitul, ce-i drept şi cam bătrân, înfometat nevoie mare, îţi dai seama, până acolo, drum!- s-a agăţat de o girafă. Asta, a dracului, capră zveltă şi înaltă, i-ar fi ars peste bot o copită. Şi, de-aici, vai de mama lui! I-au căzut definitiv dinţii... Ar fi încercat când unii de la femeii, tu îi ştii?
-Nu!
- Păcat, nici eu. Când nu mai ştiu care alţii, resucitarea. Adică i-au suflat pe bot în gât, dar ăsta cu maxilarele făcute zob, dus, gata, mort! Aşa, că ai noştri, atunci, ar fi importat un altul. Ăsta, deşi tânăr, cum s-ar spune, nou, în loc să fie fioros, să ragă, să bage lumea în sperieţi, mă rog, când miaună, când scheună!
- Te-am ascultat. Dar, una: ce treabă are aici un leu? Şi a doua, în tot ce-ai spus, unde s-ar plasa un ou?
- La catâr. Dar tocmai asta e că pe el, pe catâr, nu-l ştim nici tu nici eu! Moare, până ajung acolo, Staroş, iar reţeta lui, vrei, nu vrei, o altă enigmă a lumii!
- Spune-mi, dar scurt, ce vrei?
- Nimic! Doar îngheţată ca a lui!...