N-avem destule lacrimi să plângem izgonirea din locurile unde am văzut lumina zilei, n-avem cui spune durerile îndurate de fuga spre mult dorita libertate, vorbind despre exodul bieților români, începând cam prin 1968-70 până în prezent, care au plecat care cum a putut, legal sau ilegal. Acum, când privesc la disperarea cu care fug cei din orient către salvatoarea Europă, nu pot să nu-mi amintesc cum a fost și plecarea noastră către vestul vestului, în speranța că vom avea o altă viață. O altă viață ne-am construit, dar ce fel de viață și cu ce sacrificii, mai greu de înțeles de către cei ce n-au mâncat pâinea amară a speranțelor înșelate și n-au simțit ochiul suspicios, parșiv și dușmănos al străinului. Ura celor lăsați acasă, care ne-au alergat să ne ucidă până la a scăpa din ghiarele Securității, a concurat cu ura străinilor la care am ajuns și cărora nu le trebuiau musafiri nedoriți în ograda lor; ne-am trezit striviți în menghina celor două lumi pe cât de diferite, pe atât de asemănătoare în multe privințe. Asta au știut cei care ne-au alungat pe noi ca să rămână ei la înhățat cel mai bune case sau apartamente, servicii bune la dispoziție, multe alte avantaje pe care nu le știm noi. Prietena mea din Luxembourgh îmi povestea că timp de trei ani nu i-a vorbit nimeni, deşi se căsătorise cu un om al locului, iar primul cavaler care a onorat-o cu salutul guten morgen a fost papagalul vecinului când ea a oprit motorul maşinii în faţa casei. A plâns cu lacrimi amare şi i-a venit să urle ca lupii, mai ales că limba locului nu era una uşoară şi nici de circulaţie internaţională. Mai târziu şi-a aflat prieteni printre caii vecinilor, aricii care-i intrau în grădina casei și Fritz, un motan venit de niciunde să le ţină de urât la masa de seară. Cam tot așa a fost și singurătatea mea la New York-ul plin de oameni-roboți, măști rânjite cu care nu ai ce vorbi de îndată ce nu te vor în preajma lor. Cel mai devotat prieten care mi-a mângâiat singurătatea a fost un raccoon adorabil, cu care mă întrețineam seara când ajungeam acasă și mă aștepta să-i dau cina, la fel câteva armate de veverițe zmucite, care-mi sporovăiau pe bara balconului în așteptare de alune nesărate drept tratație. Spre norocul meu sunt o mare iubitoare de animale și flori care mi-au făcut întotdeauna viața mai frumoasă. Dacă cineva m-ar fi auzit cum vorbesc și cu florile m-ar fi crezut nebună, dar terasa mea a fost dintotdeauna o explozie florală zâmbind soarelui, indiferent unde am locuit și înainte și acum, aduncându-mi păsările văzduhului la ușă. Asta mi-a fost salvarea, fiindcă pustiul din inimile noastre, a celor rătăciți pe pământuri străine, nu poate fi umplut cu nimic în afară de dragostea pe care am pierdut-o odată cu izgonirea din locurile natale. Așa cred că se explică cum unele somități au revenit în țară, la bătrânețe, ca să moară „acasă".

Încercarea de a comunica cu conaționalii noştri din afara țării a fost și mai dezamăgitoare fiindcă eram tot necunoscuți, doar că vorbeam aceiași limbă. Sperietura că sunt mulți securiști printre noi ne făcea să stăm izolați și temători de orice întâlnire cu românii. N-am călcat vreodată la Consulatul Român din N.Y. să mă fi picat cu ceară și nici la vreo întâlnire cu „reprezentanții culturali", fiindcă-i știam cine sunt. Am ținut ani de zile P.O.Box în altă localitate decât locuiam și n-am avut telefon pe numele meu mulţi ani după venire. Bisericile românești au fost și mai și, că doar de acolo ne luau urma și ne refăceau dosarele. De sărbători mergeam la bisericile catolice din vecinătate, măcar acolo nu ne puteau depista ușor. După 1989 a fost cam la fel, deci am rămas tot izolată, chiar dacă m-am trezit cu români necunoscuți la ușa mea cerându-mi diverse servicii. O prietenă a mea, căreia îi murise mama în țară, își făcea coliva și pregătea acasă toate obiceiurile pentru morți, ducându-se în Connecticut la o biserică ortodoxă macedoneană pentru slujbe, ca să nu fie văzută, fiind o persoană marcantă din fosta lume artistică a Bucureștiului. Eu mă mai duc acum la greci, că doar în biserică grecească am crescut la timpul cînd în țară nu ne căuta nimeni acolo ca să ne pună pe liste. Biserică românească nu am în orașul unde locuiesc acum, slavă cerului! A existat una în urmă cu foarte mulți ani când preotul și dascălul au dispărut cu banii adunați cu tot. M-am consolat cu concertele bune de sâmbăta seara, cu cărțile și parcurile largi unde mi-am plâns înstrăinarea și consumat energia mergând multe mile pe jos să uit de lagărul de muncă în care am intrat de bună voie. Zilele erau sfâșietor de lungi și grele cu serviciul, așa că nu ne prea rămânea mult timp decât pentru odihnă și treburi domestice. După plecarea din N.Y. am reușit să-mi fac toate concediile în Europa pentru a-mi potoli foamea de artă și cultură la care nu avusesem acces decât prin albume și filme (alb-negru) pe când trăiam în pușcăria românească; nici la ruși nu mi s-a dat drumul să merg.

Foștii colegi de meserie și prieteni ajunși în Franța, Belgia, Danemarca, Suedia, Australia mi-au povestit cam acelaș lucru despre experiențele lor și viața socială, fără de viață. În Australia se practica sexul între cupluri după beții serioase; perechile rămân căsătorite, dar se cuplează și cu alți prieteni la nimereală. Când un fost coleg de institut, cu care m-am revăzut în America, mi-a povestit asta, am crezut că exagerează, dar am întâlnit în Italia o pereche de englezi ce trăiau în Australia care mi-au spus acelaș lucru cu dezinvoltură, ca și cum era normal să aibă „fan" de disperare și izolare. Ea era jumătate beată când povestea la restsurant, în fața soțului medic, despre aventurile lor nocturne de-alungul anilor trăiți la Canberra. La New York am întâlnit românce licențiate, femei drăguțe, care s-au măritat la disperare cu niște neisprăviți șoferii de trak-uri, oameni de cea mai joasă speță sau cu administratori de blocuri din Queens; au fost bătute, chinuite, speriate de necunoscut și însingurare, plătind un preț nemeritat pentru aparentul sprijin primit de brutele cu care trebuiau să-și împartă decăderea. La Paris și la Roma am fost șocată de intâlnirea cu două foste intelectuale, pe care le știam bine din țară, care făceau acum prostituție alături de profesioniste, cred că tot din sminteala în care căzuseră din cauza singurătății; debusolate luaseră drumul sinuciderii lente prin SIDA sau alte boli fără de leac. O altă formă de disperare am văzut-o la foarte mulți români care au venit cu familia și copiii, dar s-au despărțit destul de repede când au dat de greu. După divorțuri au urmat combinații stranii cu diverse persoane cu care și-au cârpit viața, dar au decăzut și s-au pierdut prin lume. Frica de singurătate, frica pentru ziua de mâine, a destrămat relațile stabile avute acasă, dar n-a mai pus în loc nimic de valoare, dovadă că oamenii sunt slabi și foarte puțini găsesc forța să ia valul mare direct în piept sau să treacă probele de foc ale... adaptării, luptând singuri. S-au scris mii de pagini despre asta și se vor mai scrie, durerea însingurării, a desțărării, nu are leacuri fiindcă nu mai există drum de întoarcere. Trebuie să fi plecat din țară ars până la cenușă ca să nu mai ai ce regreta și să mergi numai înainte respectând noul scenariu al vieții pe un alt continent, într-o altă cultură, altă limbă, alte reguli de viață, mai ales în America și Australia. Mai trebuie să-ți educi memoria să uite ceace ai trăit înainte de plecare, bine sau rău.

O cunoștință din Canada, care nu-și mai găsea locul nicicum după 28 ani de înstrăinare și două divorțuri, a plecat să stea în țară vreo trei luni să se regăsescă, să afle ce i-ar cade bine ca să-și ducă viața într-o altă lumină, sperând să-și încarce bateriile de la sursa de unde plecase și să capete eventual acel „ceva" de care avem nevoie toți: energia reconfortantă pe care ne-o dă Forța Vieții pentru a mai continua drumul oricât de greu ar fi. S-a înapoiat la fel de confuză, negăsind nimic care s-o remonteze, prieteni din copilărie doar vreo doi, locuri frumoase, dar infestate de proxeneți și o lume de mitocani cu care noi nu avusesem de-aface pe timpul când eram acolo. Contraste imense între cei care conduc mașinile cele mai scumpe și îmbracă hainele cele mai elegante și cei care abia se târăsc de la o săptămână la alta, astfel că viața culturală bogată din țară nu prea te mai pot consola. Singurătatea n-a părăsit-o chiar de și-a revăzut părinții în vârstă și orașul natal; viața ei fusese ruptă în două, s-a întors în Canada golită, tristă și fără răspuns la întrebarea pentru care căutase răspuns. Nu există rețetă pentru suferința izolării decât acceptarea ideei că odată cu plecarea din țară ai murit, adevărata ta viață a rămas îngropată acolo. Ceace trăiești acum, pe un alt continent, este o altă viață, așa cum ni se spusese în Italia în scurtul timp cât am stat pentru tranzit către America. Fără aceste clare definiții nu mai poți supraviețui. Omul este un animal social, iar noi, românii am fost învățați să ne adunăm cu prietenii cu care să ne împărțim necazurile, bucuriile, să sporovăim, să ne petrecem sărbătorile împreună, de aceea n-au avut nevoie de psihiatri decât adevărații nebuni. La noi ar fi murit de foame toată liota de psihiatri, counselers, terapeuți de toate felurile, hipnotiști și alte soiuri de excroci care fac aici bani buni de la cei loviți de suferința izolării. Ca să nu mai adaug telefoanele cu (900 ) din America , la care sunând, cineva te ascultă pentru sume foarte mari de bani! E ca și cum ai vorbi pereților, dar oamenii o fac în disperarea izolării. Marlyn Monroe ca și multe alte celebrități au suferit cumplit de singurătate, deși ea a fost adulată de tot mapamondul!? La fel Dalida, femeia visurilor tuturor bărbaților. Sinuciderile sunt mai toate rezultatul însingurării, al sentimentului că nimeni nu te vrea. De aceea mă gândesc cu compasiune la bieții fugari din țările orientului apropiat, complet nepregătiți pentru aventura plecării peste lume, la prețul uriaș pe care îl vor plăti, dar nu-l știu încă; vor fi multe victime care își vor lua viața, sau o vor pierde de disperare, iar copiii vor fi traumatizați pe viață. Dacă băștinașii suferă de însingurare, ei care trăiesc pe locurile unde s-au născut, au rude și prieteni , își vorbesc limba, știu regulile jocului, legile, și n-au suferit trauma care ne-a stins nouă viețile, ce să ne mai spunem noi, emigranții veniți în necunoscut? Aici vine întru salvarea noastră spiritualitatea, pe care cine o cunoaște poate străbate căile labirintului periculos prin care circulăm, își poate găsi un sens al vieții și merge înainte fără teamă. Dacă omul mai are și pasiuni, talente, hobby-uri, atunci drumul spinos al cunoașterii devine foarte interesant și mai ușor de străbătut.

Viața trebuie să ne fie frumoasă, așa cum este, fiind prea scurtă ca să ne permitem a cădea în depresie. Există un motiv pentru care ne aflăm unde ne aflăm și avem o misiune pe care trebuie s-o îndeplinim întru continuarea vieții aici și poate... de ce nu, în alte dimensiuni.
Bună dimineața Viaţă, mă mângâie și mă sărută soarele!
- Va urma -