În ultimii ani, prin părţile acelea ale continentului clima fusese destul de blândă, spre mirarea tuturor meteorologilor care prognozaseră, aşa cum ştiau ei din bătrâni, ierni aspre, veri reci şi toamne friguroase. Nu se întâmplase deloc aşa, însă oamenii nu se arătau deloc îngrijoraţi. Bine, mai puţin catastrofiştii de serviciu care preziceau secete mult mai dure decât în pustiul Atacama sau călduri mai aprige decât în Sahara. Numai că, lucrurile păreau a merge foarte bine, recoltele erau ceva mai bune decât în anii numiţi normali, iernile nu mai scoteau din minţi cu costurile lor pentru încălzire, iar copiii, cei de mila cărora plângeau unii, nu prea se sinchiseau de lipsa zăpezilor de altă dată fiindcă acum nu se mai dădeau cu sania ci, de foarte mulţi ani, schiau în virtual prin cele mai bizare locuri imaginate de programatorii jocurilor pe consolă. Se putea vorbi chiar de un fel de bunăstare, măcar pentru faptul că transporturile aveau costuri mai mici, nimeni nu mai rămânea blocat în troiene zile de-a rândul aşteptând să fie scoşi cu elicopterul din nămeţi, iar transportatorii, mde, cam ofticaţi, nu prea găseau motive nici să întârzie şi nici să crească preţurile. Totul devenise destul de ciudat dacă stai să te gândeşti…
Dincolo de toate acestea însă, un concern internaţional, acela de exploatare, transport şi livrare a gazelor naturale şi al produselor petroliere, era în disperare. Consumurile din ce în ce mai mici făcuseră ca profiturile din uriaşe să devină decente. Adică, să scadă! Aşa ceva este însă de neconceput! Prin urmare, uriaşul sediu central al companiei semăna cu un cimitir aşezat pe verticală, iar în interior atmosfera devenise sumbră. Angajaţii, încleştaţi de spaima şomajului, se mişcau ca nişte spectre pe lângă pereţi, se ţineau numai de turnătorii, se priveau cu ură şi nu-şi vorbeau decât prin avocaţi sau depeşe scrise ca să nu se interpreteze.
Jalea se transformă în bocet ritual atunci când se anunţă şi vizita (un fel de a spune!) P.D.G.-ului (preşedintele director general al consiliului de administraţie). Era ca şi când unui condamnat la moarte îi venea popa pentru a-l ierta de păcate ca să meargă cu inima deschisă pe eşafod. Mdaa, dar nu mai erau oameni de altă dată obişnuiţi cu acest mod senin de a privi viaţa. Acum erai obligat de convenţiile sociale să faci orice ca să-ţi scapi pielea. Numai că nimeni nu prea mai ştia ce să facă. Sau aproape nimeni…
P.D.G.-ul fu întâmpinat la intrare de directorul general, un tip în ochii căruia licărea o spaimă de nedescris, alături de, surpriză!!, şeful pazei şi protecţiei, un fost general din serviciile speciale în ochii căruia nu licărea nimic. P.D.G.-ul se uită cu silă la director şi îl trimise să aducă o cafea, peste zece minute, nu mai devreme, în biroul său. Directorul se evaporă. Şeful pazei rânji şi-l conduse pe tartor în birou fără să arate că ar fi cumva îngrijorat. Îl lăsă să se aşeze în fotoliu, să-şi aprindă trabucul, dar înainte de a face primul rotocol de fum îi spuse cu o voce de şmirghel.
- Şefu’ am un plan de ieşire din belea!
Fumul rămase în gâtul P.D.G.-ului scoţându-i ochii din orbite! Tuşi foarte puţin elegant şi răcni:
- Păi, ce dracu mai aştepţi bă!? Dă pe goarnă! Se vedea cât de acolo că educaţia de la Yale fusese alungată de copilăria petrecută în periferie.
Deloc intimidat, paznicul-şef tăcu semnificativ. Om al banului P.D.G.-ul pricepu imediat şi veni cu o ispită irezistibilă. Aşa credea el…
- Dacă merge, om te fac! Uite, ce zici de un milion?
Din păcate, tăcerea interlocutorului nu părea să confirme optimismul boss-ului:
- Îîî, douăăăă?
- Şefu’! Hai, nu vă mai chinuiţi! La cifre de miliarde pe lună nu venim cu pomeni care merg doar la politicieni. Noi vorbim cu alte măsuri!
Ce trecea prin mintea P.D.G.-ului nu vom şti niciodată şi nici nu ne permitem să interpretăm deoarece se impun totuşi nişte limite ale bunului simţ! Cu toate acestea gândi, pragmatic, aşa cum făcuse totdeauna în viaţă: heee, mulţi mor înainte de a primi primul beneficiu de la noi… Aşadar, rosti aparent binevoitor:
- Să auzim o propunere…
- 10% din totalul cifrei de afaceri începând din momentul în care intrăm pe plus. Adică peste maximum o lună! Şi nu vă gândiţi la cifrele pe care le raportaţi pentru impozit, ci numai la cele reale. Vă asigur că ştiu despre ce vorbesc!
P.D.G.-ul simţea cum o vână i se zbate periculos de aproape de creier, iar răsuflarea îi aduse aminte că de când cu scăderile încasărilor nu mai fusese la tenis şi nici la bazin.
Tocmai atunci intră directorul purtând tava cu cafele plus ceva tărie şi lăbărţând un surâs cleios. Puse tava pe birou de parcă ar fi avut o bombă cu ceas apoi se înclină cu speranţa că va fi lăsat să participe la convorbiri.
- Ieşi! P.D.G.-ul nu admitea intruşi… Directorul ieşi fără să schiţeze nici un protest însă afară începu să plângă şi să se dea cu capul de tocul uşii. Avea o presimţire care se va dovedi întemeiată…
Apoi, P.D.G.-ul, împins de nevoie deoarece de când cu scăderea profitului şi scaunul lui, cel care părea foarte solid înfipt, se cam bâţâia, semnă actele însă puse unele condiţii: să crească vânzările cu peste 50% în cel puţin o lună, să nu se dea clauzele spre publicat, etc… adică toate curvăsăriile pe care le ştia pentru ca să plătească cam pe la Paştele Cailor şi cât mai puţin. Acceptă, înjurând, ca sumele să se rostogolească prin tot felul de conturi pentru a-şi pierde urma, iar ultimul să fie un cont al unei fundaţii caritabile. Ce se întâmpla de aici cu ele nu-l mai interesa…
Înainte de plecare reuşi o uşoară ameliorare a situaţiei financiare dând afară toţi directorii vechi şi numind la conducere unul singur. Pe actualul şef al pazei!
A doua zi proaspătul director al trustului se urcă în maşină şi plecă într-o vizită la un vechi prieten, directorul general al Institutului de Cercetări Climatologice. Institutul se afla undeva în afara oraşului cam la cincizeci de kilometri şi odată ajuns acolo, directorul trecu prin verificări mult mai riguroase decât dacă ar fi vrut să intre în Fort Knox, spre exemplu. Scanarea retinei, amprentare, scanare voce, fotografii inclusiv în infraroşu, control corporal, un mic interogatoriu, în fine, tot ce poate fi imaginat pentru un control serios. Ştia de fapt procedurile, prin urmare nu se impacientă deloc… Era chiar obişnuit cu ele încă de pe vremea când directorul institutului îi era coleg de serviciu şi mai puneau la cale câte o lovitură în comun. Când termină, pătrunse pe poartă, iar fostul său coleg îl întâmpină… Îi propuse să facă vreo câţiva paşi pe jos pentru a se dezmorţi. Se înţelegeau mai mult din priviri…
Apoi spuse şoptit şi foarte repede ca să deruteze înregistratoarele externe:
- Am o veste bună! Putem aborda o sursă majoră de finanţare. Uite ce trebuie să faci tu… Îi explică pe scurt!
- Da, dar pentru asta trebuie pornită „Fiara”…
- Şi care-i problema!?
- Ştii, aprobările, întrebările…
- Te asigur că la banii care vor veni nimeni nu-şi va face nici un fel de scrupule… E vorba de sume cu şapte cifre pe lună… Adică mult mai mult decât alocă senatul pentru întreaga instituţie într-un an. Aici este cazul să-ţi tragi şi tu nişte bani, am lăsat portiţe de sifonare, fiindcă, uite, mai îmbătrânim şi noi, nu mai putem fi idealiştii de acum zece ani.
Îşi strânseră mâinile, cea mai de încredere semnătură pentru oamenii de onoare, apoi se despărţiră. Era pe la mijlocul unei minunate luni martie şi o briză călduţă făcea ca pomii să înceapă a înflori.
Peste două zile un vânt rece din nord schimbă cu totul situaţia. Vremea se înrăutăţi şi câteva viscole năprasnice cuprinseră aproape întregul continent. Deşi situaţia era dramatică nimeni nu se îngrijoră la modul serios. Asemenea lucruri se mai întâmplaseră de-a lungul timpului. Însă de data asta nici aprilie, ba mai mult, nici mai şi nici iunie nu se arătară a fi prea călduroase. Abia prin iulie şi august oamenii putură să stea în locuinţe fără să dea drumul la încălzire, iar din septembrie începură din nou gerurile şi ninsorile abundente.
Cumplit! Apele îngheţară, drumurile, şoselele sau autostrăzile nu mai puteau fi scoase de sub troiene, pe mare navele nu puteau intra în radă şi nici descărca mărfurile din cauza sloiurilor, industriile de tot felul intrară în colaps, aprovizionările deveniră un mit, iar foamea se instală ca la ea acasă peste tot. Ţările care se numeau dezvoltate şi civilizate ajunseră la nivelul Evului Mediu Timpuriu iar celelalte, dispreţuite şi acum aşa cum fuseseră dintotdeauna, nu se sinchisiră deloc fiind mult prea obişnuite cu mizeria şi lipsurile seculare.
O singură industrie prospera, cea a extracţiei, transportului şi distribuirii gazelor şi petrolului. Profiturile acestei industrii erau de-a dreptul înfricoşătoare, însă pe lângă ea mai aveau surse şi resurse altele care chiar nedumereau şi nimeni nu putea explica miracolul. Printre ele şi Institutul de Cercetări Climatologice care acum, datorită infuziilor de capital, îşi perfecţionase sistemele de control ale vremii în aşa fel încât puteau face orice, oriunde şi oricând, tot ce îşi doreau, funcţie de interese.
Ce înseamnă totuşi progresul tehnic, dar şi sistemele concurenţiale de tip capitalist? În primul rând, capacitatea de a rezista pieţii a celor mai competitivi ofertanţi, iar apoi bunăstare, democraţie şi libertate pentru toţi oamenii! Bravo lor!
