Evaluarea multiaxială conform DSM-IV

Un sistem multiaxial implică o evaluare pe mai multe axe, fiecare axă referindu-se la un domeniu diferit de informaţii care pot ajuta clinicianul în elaborarea planului de tratament şi poate prezice deznodământul.

Există cinci axe incluse în clasificarea multiaxială a DSM-IV:

Axa I  - Tulburările clinice; Alte condiţii care se pot afla în centrul atenţiei clinice.

Axa I este destinată raportării tuturor tulburărilor si condiţiilor din clasificare, cu excepţia tulburărilor de personalitate şi a retardării mentale (care sunt raportate pe axa II). Tulburările mentale datorate unei condiţii medicale generale.

La subiectul Avram Iancu avem următoarele disfuncţii psihice percepute conform informaţiilor prezentate în textele contemporanilor sau ale istoricilor:

- Tulburările afective.

Nu se implică afectiv în activităţile sociale după 1850. De fapt este cu bună ştiinţă dezangajat pentru că a înţeles că nu mai poate influenţa personal mişcarea de libertate a românilor cu toate că nu poate accepta acest lucru.

De fapt era foarte empatic şi simţitor la durerea altuia. De pildă odată într-una din călătoriile sale întâlneşte un moţ sărac care mergea cu căluţul său la câmpie să vândă ciubere şi doniţe din lemn. Acesta era îmbrăcat subţire pentru acel anotimp răcoros şi Iancu fără să stea pe gânduri îşi ia sarica ciobănească pe care o purta pe umeri o taie pe din două şi oferă o parte moţului sărac şi înfrigurat pentru a se încălzi.

- Tulburările de adaptare. După Revoluţia din 48 49 a limitat legătura umană cu apropiaţii şi s-a distanţat de viaţa socială din ce în ce mai mult.Axa II             Tulburările de personalitate.

Axa II este destinată raportării tulburărilor de personalitate şi retardării mentale. Ea poate fi utilizată, de asemenea, pentru a nota elementele dezadaptative de personalitate remarcabile şi mecanismele de apărare. Axa II poate fi, de asemenea, utilizată pentru a indica elementele dezadaptative de personalitate remarcabile care nu satisfac pragul pentru o tulburare de personalitate.

La subiectul Avram Iancu avem următoarele disfuncţii psihologice cunoscute:

Tulburarea paranoiacă

Bariţiu nu l-a mai văzut pe Iancu din 1852 până în 1865, când l-a întâlnit la Abrud: Atunci a încercat să-l îndemne iar la muncă, reluându-şi practica de avocat spre binele poporului. Iancu se întunecă dintr-o dată şi răspunse ,, Hm că doar nu vrei şi dumneata să mă mai aresteze nemţii austriaci”!

Această supoziţie nu se susţine doarece nu găsim elemente clinice permanente care să confirme instalarea unei atare tulburări. Este o dezamăgire şi

mai mult un reproş direct care vine ca răspuns pentru a închide acest subiect al reintegrării într-o activitate pe care o evaziona considerând-o periculoasă.

Uşoară manie a persecuţiei: când prietenul său Ilie Macelariu caută să-l convingă să călătorească din nou la Alba Iulia pentru o reuniune patriotică el arată că nu doreşte să meargă cumva mai departe:,, La Alba Iulia, numai la Alba Iulia şi nu mai departe”.

Tulburare dissociativă de personalitate sau dedublarea personalităţii.

După anul 1852 Iancu n-a fost decât o umbră până în clipa morţii sale, cum spunea el însuşi în clipele de luciditate: ,,Eu nu-s Iancu, sunt numai umbra lui. Iancu a murit”!

Aici avem de a face cu o altă parabolă care vrea să-i lămurească pe contemporani că el nu mai reprezintă un pericol pentru ordinea de stat.

Tulburare depresivă. Este dezamăgit de trădarea imperială şi de a unora dintre cei apropiaţi.

Tulburare de stress post-traumatic- Este bătut la Alba Iulia de soldaţii austrieci şi de funcţionari imperiali dar nu găsim în istoria post eveniment elementele clinice ale PTSD. Totuşi mai târziu găsim o relatare a lui Bariţiu care arată că la baia de aburi în prezenţa lui Ilie Macelariu face un atac de panică strigând ,,Nu mă lăsaţi, că mă prind jandarmii nemţi”! Însă nu găsim relatări cu privire la vise terifiante, coşmaruri sau evitarea sistematică unor persoane ori a zonelor de desfăsurare ale vechilor conflicte militare. Dimpotrivă Iancu călătoreşte peste tot în Apuseni şi în Ardeal însă nu evită decât persoanele dragi cu scopul de a le proteja de ameninţarea poliţiei secrete imperiale.

Schimbarea persistentă a personalităţii după o trăire catastrofică- Are un comportament original şi uneori excentric dar nu ieşit permanent din tiparele comune ale normalităţii.

Axa III Condiţiile medicale generale.

Axa III este destinată raportării condiţiilor medicale generale care sunt potenţial relevante pentru înţelegerea sau tratamentul tulburării mentale a individului.

La subiectul Avram Iancu avem următoarele disfuncţii medicale cunoscute: Tuberculoză. Presupunem după simptomele consemnate în memoriile apropiaţilor săi că această boală contactată în anii de război sau de prigoană  s-a agravat fatal în 1872 provocându-i moartea. Tulburări provocate de alcoolomanie. Cu toate că se ştie că a consumat vinars şi vin nu se consemnează niciodată şi nicăieri probleme de invalidare socială sau comorbidităţi provocate de consumul de alcool. De asemenea nu se consemnează nicăieri un consum regulat de alcool la subiectul Avram Iancu. Dar este clar că uneori a folosit alcoolul în scop terapeutic şi pentru detensionare.

Axa IV            Problemele psihosociale și de mediu.

Axa IV este destinată raportării problemelor psihosociale şi de mediu care pot afecta diagnosticul, tratamentul şi prognosticul tulburărilor mentale (axele I şi II).

- Problema psihosocială sau de mediu poate fi un eveniment de viaţă negativ, o dificultate sau deficienţă ambientală, un stres familial sau un alt stres interpersonal, o inadecvare a suportului social sau a resurselor personale ori alte probleme în legătură cu contextul în care au apărut dificultăţile persoanei.

Probleme cu grupul de suport primar - evită contactul cu apropiaţii, cu rudele şi uneori chiar cu tovarăşii săi de luptă pe care îi vizitează rar. Este dezamăgit că cei din familie vor să profite de pe urma lui.

Probleme în legătură cu mediul social - Evită tocmai pe cei care îi sunt apropiaţi şi îi iubeşte cel mai mult. Dromomanie-Hoinar câteodată dar nu vagabond. Unde călătoreşte are un scop precis de a observa şi de a comunica doar cu anumite persoane chiar dacă o face uneori criptat şi original.După 1860 se îndrăgosteşte de o femeie văduvă numită Maria, fica unuia din centurionii prefectului Buteanu, căreia Iancu i se deschide sufleteşte şi i se confesează despre starea sa. Vizitează mereu casa acesteia din Baia de Criş dar la un moment dat au venit 4 jandarmi austrieci care au arestat pentru datorii către fisc pe bătrânul tată al Mariei, l-au dus la închisoare iar pe aceasta au batjocorit-o. Nepâtând să suporte ruşinea Maria se spânzură. Când a aflat Iancu aceste fapte aproape a înebunit de furie. Apoi s-a liniştit a îndreptat fluierul către cer şi a  spus: ,,Împăraţii şi domnii îs răi, căci îs oameni, dar nici Dumnezeu nu-i”.Apărare psihică: îi disculpă pe criminali şi inculpă Divinitatea.

Probleme în legătură cu interacţiunea cu sistemul legal/penal

După revoluţie datorită atitudinii sale verticale intră în atenţia sistemului poliţienesc austriac. Este urmărit, prigonit, marginalizat politic, arestat şi maltrat de agentura poliţiei, judecat şi achitat din lipsa probelor.  Nu există alte conflicte cu legea, de o altă natură în afara celor politice care ţin de eliberarea naţională şi acordarea drepturilor istorice sacre la care aveau dreptul românii ardeleni.Axa VI este destinată realizării GAF- (Evaluarea globală a funcţionării). Această axă nu face obiectul analizei actuale deoarece subiectul analizat nu este în viaţă.

Concluzii parţiale

Cu privire la metodologie: datele listate şi analizate provin din textele biografice ale autorilor susmenţionaţi pentru diferite perioade vârstă ale marelui patriot, începând cu perioada de debut în viaţă şi ajungând până la perioada sfârşitului. Analiza folosită în scopuri evaluative, s-a axat pe validitatea metodelor folosite, realizarea obiectivelor studiului precum şi raportarea la fondul teoriilor prezentate în această lucrare. Deoarece lipsesc multe date şi elemente de detaliu admit că opiniile mele clinice pot să sufere un grad mai mic sau mai mare de imprecizie ştiinţifică.

Partea investigativă a cercetării a operat cu două constante majore – analiza la vârsta de debut şi evidenţierea elementelor clinice care definesc planurile gândirii, comportamental manifest şi personologic. Dovezile clare arată că tulburările de comportament ale marelui erou au fost temporare şi de fapt au fost reacţii demonstrative la incitări sau situaţii nepotrivite. Orice persoană poate reacţiona similar în situaţii de stres necontenit sau de pericol.

Din scrisorile trimise de Avram Iancu până în 1871 putem să înţelegem că nu a fost niciodată bolnav mintal. Liviu Maior evidenţiază acest aspect în lucrarea sa Avram Iancu. Scrisori apărută la editura Dacia în 1972: ,,Pentru ultimii ani ai vieţii lui Iancu corespondenţa sa întregeşte mărturiile contemporane despre boala şi sfârşitul său tragic. Scrisorile sale după 1855, puţine la număr reprezintă totuşi piese de rezistenţă care pun în discuţie mult comentata sa boală. Mulţi dintre tovarăşii săi de luptă din 1848 sau prieteni de după Revoluţie au căutat să aducă argumente împotriva celor ce susţineau că Iancu ar fi suferit de o boală gravă datorată atâtor decepţii. Printre partizanii acestei supoziţii se numără Al Papiu Ilarian, Axente Sever, Ilie Macelariu etc. Ei s-au silit să demonstreze aspectul simulat al boli sale, mascată de o stare melancolică. În orice caz scrisorile sale sunt suficient de clare constituind argumente veridice în combaterea mărturiilor unor contemporani interesaţi în blamarea lui Iancu. Decepţia şi starea sa au fost alimentate interesat în dobândirea de interese materiale pe seama lui. Apoi alt aspect care poate fi luat în consideraţie şi anume faptul că Iancu ca individ a fost inadaptabil la situaţia din Transilvania în urma înfrângerii revoluţiei. El a fost omul momentului creat de împrejurările anilor 1848-1849 îndeplinindu-şi strălucit misiunea sa pentru ca după revoluţie să nu găsească un loc sau un moment pe măsura gândurilor sau faptelor sale”.

Reproducem aici integral câteva scrisori pentru a aduce dovada supremă a lucidităţii Măriei sale Avram Iancu înaintea plecării sale în Veşnicie.

Către Elie Măcelariu,

Frate Ilie,

Epistolele tale din 5 şi 21 februarie le-am primit şi dacă nu ţi-am răspuns până acum să nu crezi că am făcut-o din acel motiv simplu că mi-am propus a nu mai coresponda cu nime. Sute de epistole de la amici şi conşcolari cari sigur numai cu intenţii bune voiau să afle dacă mai trăesc ori nu le-am aruncat la o parte fără a le da răspuns, ceea ce în tot cazul e o indiscreţie din parte-mi, dar eu nu sunt de vină, dacă mi-am câştigat, durere, trista convingere, că în ziua de azi omul nici nu mai ştie cui să încreadă. Tu mă întrebi, ce mai sperez şi ce mai cred eu? Iată îţi răspund că timpul speranţelor mele a trecut, şi că credinţa mea e ca şarpelui căruia natura îi impune să-şi apere capul; totuşi să nu crezi că spun aceasta fiindcă mi-aş teme viaţa mea nenorocită; nu căci această viaţă mi-am expus-o în anii 1848 -1849 în mai multe rânduri pentru iubita mea naţiune, care suspină de atâtea dureri, şi pentru care m-ar durea inima, dacă prin mărturisirea credinţei mele adevărate, aş aduce-o într-un pericol şi mai mare. Altă dată mai mult, rămâi sănătos şi nu-ţi uita de mama la sânul căreia ai crescut şi nici de prietenul tău sincer.

Vidra de jos 15 mai 1860

Avram Iancu advocat şi prefect

 

Această epistolă adresată prietenului săi Ilie evidenţiază hotărârea lui Iancu de a nu mai ţine legătura prin corespondenţă cu prietenii săi deoarece era urmărit în permanenţă de agenţii secreţi ai poliţiei imperiale. Dar transpare şi părerea sa despre situaţia politică a ţării şi putem să ne lămurim şi despre decizia sa de a continua lupta pentru revendicări politice şi sociale cu mijloace subtile, indirecte. Nici urmă de psihopatologie în aceste producte literare ale marelui patriot.

În scrisoarea de mai sus se pot distinge sentimentele lui Iancu faţă de viitorul poporului său şi îndemnul la unirea forţelor naţiunii pentru dobândirea locului ce i se cuvine în rândul celorlalte popoare. Oare ce om tulburat ar putea să nutrească astfel de simţăminte nobile şi înălţătoare!

Fără putinţă de tăgadă Iancu a avut clarviziune despre desfăşurarea evenimentelor la timpul viitor. Sau cel puţin a fost un vizionar strălucit. Evidenţiem doar două exemple în economia redusă a acestei lucrări. Menţionăm că toate profeţiile marelui patriot s-au adeverit întocmai şi la timpul arătat.

Horia Ursu citează în lucrarea sa ,,Avram Iancu” consemnările unui contemporan al Crăişorului în Revista ,,Hotarul” din februarie-martie 1935 care publică o mărturie a nonagenarului pe atunci dascăl din Hălmăgel, Alexandru Popescu, care s-a mândrit toată viaţa cu faptul că avut prilejul să se omenească în tovărăşia lui Avram Iancu. ,,Într-o seară de toamnă, ar fi putut fi prin anii 1865-1866 ne spune dascălul, picase iarăşi Iancu la noi în sat. Când am văzut că ţine spre casa popii Grigorescu, m-am luat şi eu într-acolo. Îndată ce a sosit Iancu popa, a poruncit preotesei să aducă vinars, pită şi clisă. Şi ne-am omenit toată noaptea. Iancului nu-i plăcea să vorbească despre revoluţie, şi întrebat a spus numai atâta: ,,că vaca lui cea neagră va făta peste 70 de ani”. Nu pricepusem atunci la ce-l dusese mintea pe Iancu când spusese aceste vorbe, dar, când am văzut că după 70 de ani s-a unit Transilvania cu ţara, am zis ca aceasta a fost profeţia lui Avram Iancu” (Ursu, p. 243).

De asemenea avem din data de august 1872 şi o declaraţie a lui Petre Giurgiu consătean al lui Avram Iancu citat de istoricul Horia Ursu. Acest tânăr era student la Bucureşti la Şcoala Superioară de Agricultură şi venise să-şi viziteze părintele fost luptător în Revoluţie. Iancu a făcut conversaţie cu acest tânăr. Mai târziu aceasta a relatat că: ,, nu a văzut nimic, dar nimic anormal la Avram Iancu în afara unei figuri răvăşite şi a unei tuse grele, ce parcă nu înceta decât dacă lua mai mult vinars”. La un moment dat îi spune profetic tânărului student:,,Dacă ai strânge, în timpul vacanţei, răşină de brad de prin pădure, ai vinde-o uşor la Bucureşti şi ai câştiga ceva bănuţi!”nedumerit studentul îl întreabă ,,Dar cine are nevoie de ea” şi iată un alt răspuns profetic ,,Boierimea din Bucureşti ca leac contra bătăturilor!” a răspuns Iancu fără să zâmbească (Ursu, p.247).  

Concluzii personale minimale

În opinia mea Iancu a fost unitar la minte şi în gândire şi deasemenea coerent până în ultimele clipe de viaţă, însă apropiaţii nu l-au înţeles pentru că el exprima într-un spirit hâtru tipic ţărănesc diferite apărări evazive, excentrice uneori, care aveau rostul de a-l distanţa conştient, prin propria lui voinţă, de imaginea de moţ mândru şi învingător. Preia ceva atitudinea unui un ascet care se depărtează de tumultul şi obiectivele profane ale acestei lumi. Întrebat de unii cărturari cunoscuţi despre motivele revoluţiei de la 1848 el le răspunde ermetic, criptat, în parabole accesibile doar celor care erau animaţi în mod autentic de sentimentul patriotic: ,,Aerul din case era stricat, iar eu am venit ca un uragan ca să-l curăţesc”. Nu era nebun, nu şi-a pierdut niciodată minţile dar era uneori demonstrativ pe fondul durerii psihice provocate de dezamăgire într-un fel care poate a părut ciudat apropiaţilor săi.

Uneori încearca să facă haz de necaz. ,,Dromomania” (nevoia imperioasă de a călători) lui avea în mod paradoxal un scop de apărare şi stabilizare psihică ştiut fiind că orice om trebuie să iasă cel puţin temporar din mediul tensionat care îi readuce în minte permanent ideile de ruminaţie cu privire la trecut, ori munţii Apuseni au un peisaj idilic şi liniştitor. Meditativ Iancu privea munţii şi natura şi încearca să se bucure dar şi să înregistreze mental raiul pământesc pe care îl apăra pe când era luptător cu arma în mână, dedicat oamenilor și Revoluției românilor. S-a desprins ca un sfânt creştin de gloria acestei lumi deşarte şi nu a mai pus mare preţ pe vestimentaţie (deşi oriunde era invitat în societate se prezenta în costum modern şi foarte curat îmbrăcat) şi pe imaginea sa nobilă şi foarte apreciată oriunde mergea. Vizitând pe foştii camarazi are dorinţa de a-şi reasigura contactul doar cu anumiţi oameni în care avea o oarecare încredere şi despre care ştia sigur că au avut aceaşi cauză dreaptă şi firească cu el, pentru eliberarea naţională de sub unguri şi austrieci. Ca apărare psihologică şi evaziune cu scop de autoprotecţie el prezintă celor cu care intră în contact şi comunicare imaginea unui om care glumeşte într-un fel original, care face paralele ale acţiunilor sociale vis a vis de înţelepciunea bătrânească, vorbeşte în şarade, acuză pe uneori pe administratorii locali, dar o face cu mult bun simţ. Dar de fapt analizând produsele activităţii sale observăm că marele erou are luciditatea minţii intactă şi nealterată de nimic, are memoria faptelor glorioase pe le ţine într-un secret absolut (nu îi plăcea să vorbească despre război şi revoluţie) şi întrebat uneori despre acele evenimente încearcă să se depărteze de gloria lor trecută pt a se proteja pe sine şi a proteja pe ceilalţi (vezi scrisoarea trimisă lui Ilie Macelariu).

Analiza produselor activităţii

Sabia si ghinda. Jurnal de război cu ungurii: Iancu a scris această carte ca pe un raport militar pe care ar trebui să-l studieze toate academiile militare româneşti. Aici sunt evocate toate ciocnirile militare, toate bătaliile cu nemţii, honvezii maghiari şi secuii, pe care le-a câştigat în mod strălucit fără să dispună de logistică sau de o aprovizionare economică deosebită a trupelor care s-au acoperit de glorie pentru Veşnicie. Este o carte atât de frumos scrisă şi într-o manieră atât de interesantă încât atunci când se sfârşeşte lectura ei îţi pare rău că s-a termiant. Muzica a avut un rol important în viaţa marelui erou, în special după revoluţie. Avram Iancu a învăţat să doinească din fluier, să cânte din vioară şi alăută încă din copilărie. Pe atunci şi-a improvizat un bordei pentru a rămâne în preajma maiestrului Cula Surdulici, un staroste al ţiganilor din acele părţi (Pascu, 1972); (Ursu,1966). Ulterior în anii de prigoană şi suferinţă va fi cunoscut ca utilizând pentru sine muzica, în scop terapeutic şi de relaxare. De multe ori a fost auzit doinind de jale ori de dragoste din fluierul său de cireş (avea două, unul mare şi unul mai redus la dimensiuni). În 1868 la nunta unor copii ai foştilor lui tovarăşi de arme nuntaşii ar fi dorit să joace după un nou cântec românesc numit ,,Romana” publicat pe note în revista Familia a lui Iosif Vulcan. Iancu vâzând un ,,violon” agăţate pe perete îl ia şi începe să cânte”  (Ursu, 1966). Un contemporan Eugen Friendenfels ne spune că: ,,Iancu nu a fost ceteraş în schimb cânta cu mai multă pricepere artistică din flaut şi mai cu seamă din fluierul românesc, îndeosebi la îndeletnicirea sa favorită, pescuitul...”.

De asemenea întâlnim consemnări despre Iancu care în anumite situaţii ar fi consumat alcool: vin bere sau vinars, dar aceste situaţii au fost excepţii şi doar în anumite perioade şi acest comportament avea rol de socializare şi de asemenea ştim că uneori alcoolul era utilizat ca tratament empiric cu scopul de a-şi obţine starea de bună dispoziţie, deoarece acum este ştiut că alcoolul în cantităţi mici are acealeaşi efecte de inhibiţie a serotoninei în celulele neurale ca şi medicaţia de sinteză antidepresivă. Adică uneori avea tendinţa de a consuma alcool pentru că nu îşi putea domoli durerea sufletească de a-şi vedea fraţii suferind dar fără a fi devenit vreodată alcoolic în sens clinic ori să fi făcut dovada unei afecţiuni psihice ori somatice specifice alcoolomaniei.

Iancu a fost după 1852 mai degrabă un om demonstrativ care ascundea astfel în mod paradoxal orice informaţie cu privire la lupta românilor pentru libertate (şi bine făcea n.a.). A avut o evadare din realitatea crudă într-o manieră care ne aminteşte de Buda, prinţul indian din neamul lui Sakyamuni care părăseşte privilegiile regale, lasă în urmă lumea dezlănţuită şi devine un călugăr ascet şi un călător înţelept. 

Totuşi Avram Iancu nu s-a smerit întru totul. Ştim din scrisorile recuperate că nu s-a despărţit niciodată total de viaţa mirenilor românilor şi de durerile lor şi că a făcut acest sacrificiu pentru a proteja naţiunea română de alte atacuri nimicitoare. Pentru că dacă duşmanii de la Budapesta şi de la Viena l-ar fi perceput ca element activ central de coagulare a forţelor româneşti de eliberare ar fi declanşat alte mijloace de terorizare şi de extincţie fizică la adresa populaţiei româneşti.

Mândria de moţ ca trăsătură nobilă şi continuă de viaţă o deducem în faptul că deşi îşi înţelege ruina materială şi fizică nu a trimis niciodată scrisoarea împăratului în care solicita ajutor. Scrisoarea a fost descoperită asupra sa în 1872 atunci când a fost descoperit fără suflare. Trebuie precizat clar, pentru posteritate, că Avram Iancu nu a murit nebun, din cauza alcoolismului ori a problemelor psihice, ci din cauza unei tuberculoze netratate care i-a provocat în noaptea de nouă spre zece septembrie 1872 o hemoragie violentă. A fost descoperit aşezat pe spate, îngheţat, cu ochii întredeschişi privind cerul înstelat care avea să-l găzduiască în curând mai bine decât o făcuseră oamenii. 

La o analiză chiar şi superficială a produselor activităţii sale conştiente şi inconştiente descoperim acte de frumuseţe artistică şi măreţie caracterială. După 1850 Avram Iancu şi-a îngropat toată existenţa în adâncul sinelui Eul său ideal şi a lăsat să îl guverneze amintirea trăsăturilor naturale de caracter de pe când era un adolescent liber şi fără obligaţii sociale. Avea o veselie tristă uneori, criptată cu elemente de înţelepciune, greu de înţeles pentru apropiaţi săi care-l credeau câteodată desprins de realitate. Dar un om nebun, dezorganizat mintal nu doineşte nu cântă din gură, din frunză, din tulnic, violină, fluier şi nu horeşte. După cum ştim doina este o specie a literaturii populare care aparţine genului liric şi deoarece exprimă vocal sau la instrument sentimente de dor, de dragoste de ură, de înstrăinare sau de revoltă, nu poate fi exprimată decât coerent. Linia melodică este inspirată din trăirea sufletească exprimată de subiectul compoziţiei. Un om dezorganizat mintal chiar nu ar reuşi să exprime în melodii aceste emoţii, sublimate şi mai ales interpretate cu tenacitate artistică desăvârşită. Este evident că Iancu a folosit muzica pentru a-şi exprima liber dar criptat durerea şi suferinţa generate de nedreptăţile reinstaurate de trădătorii naţiunii române.

Starea sa de sănătate a fost influenţată negativ de sentimentele Revoltă, Neputinţă şi Dezamăgire generate de Trauma umilinţei şi de Depresia sufletească. Aceste condiţii medicale netratate au generat alte comorbidităţi pasagere, adică tulburări de comportament temporare, apărute contextual şi simptomatic, trecătoare şi al căror scop compensator prin apariţie în mod paradoxal era să-l reechilibreze funcţional. Trauma şi Depresia din punct de vedere psihanalitic veneau de departe, din istoricul său personal de debut şi nu în ultimul rând datorită influenţei de grup social opresat. Astfel au fost instalate şi favorizate diferite constelaţii şi rute cerebrale conştiente dar şi inconştiente care au păstrat la nivel subconştient şi inconştient trauma şi durerea neamului său. 

Dorinţa fiebinte, permanentă, conştientă şi inconştientă a acestui mare patriot vizionar a fost aceea de a-şi salva românii săi dragi readuşi în stadiul de obedienţă faţă imperiul austriac şi de reatârnarea faţă de grofii unguri (nu pentru mult timp). Această ideaţie continuă prin care Iancu căuta soluţii pentru neamul românesc l-a epuizat şi  i-a declanşat zbuciumul sufletesc care în final i-a generat sfârşitul lucid, lent şi chinuitor. Personal nu cred că cineva ar reuşi să reziste o perioadă atât de lungă în zilele noastre fără suport social, tratament medical şi psihoterapie centrată pe probleme. Iancu este un martir nobil al Naţiunii noastre deoarece dăruirea lui a fost absolută. Şi-a dăruit la modul altruist creştin absolut totul: averea, tinereţea, viaţa şi sufletul doar pentru salvarea şi propăşirea românilor fără să ceară nimic niciodată în schimb afară poate numai dreptul la o existenţă demnă. Dar şi acest drept i-a fost refuzat de duşmanii binecunoscuţi ai naţiunii noastre.

Contribuţii aplicative

Prin studierea acestei grilei de interpretare atât în domeniul analizei clinice cât şi al psihodiagnozei se realizează orientativ şi la nivel de exemplificare particularizată o mai bună înţelegere a cauzelor psihopatologice generatoare de disfuncţii.

Identificarea unor trăsături de personalitate care au condus în final la conturarea predispoziţiei  subiectului Avram Iancu către acte politice iar mai apoi la punerea acestora în act la nivel de masă din punct de vedere militar.

Limitele studiului

Datorită economiei reduse a acestei lucrări nu am putut aborda o analiză aprofundată pentru vârstele maturităţii a următoarele subdimensiuni clinice: analiza scrisului în diferite contexte semnificative, fotografiile, deciziile militare ori limbajul utilizat de subiect în situaţiile cu încărcătură de tensiune emoţională. Acest studiu se doreşte a fi unul orientativ ca reper indicator a unor noi cercetări şi precizez că nu prezintă în mod exhaustiv şi certificat ştiinţific dimensiunile psihosomatice complexe şi complete. Este un punct de vedere strict personal. Elementele analizate şi prezente în studiul de faţă reprezintă doar o reinterpretare calitativă personală a contextelor istorice deja prezentate de biografii menţionaţi mai sus şi nu insultă sau discriminează nici un grup etnic în actualitate.

Încheiere

Trăiască duhul lui Iancu, Trăiască moţul între moţi! Câmpia libertăţii spune, Că Avram Iancu suntem toţi!