Introducere - Ernest Bernea, un mistic rătăcit în viaţa socială şi in cea politică

Sociolog, etnograf şi filozof, Ernest Bernea a fost unul dintre intelectualii de marcă ai perioadei interbelice. Astăzi, ignorat de intelighenţie, din pricina necunoaşterii dar şi a trecutului său politic, Ernest Bernea rămâne un nume de referinţă în cultura română. O mare parte din opera sa este încă inedită, datorită temerii editorilor că Ernest Bernea nu este popular şi vandabil. Născut la Focşani - Vrancea pe 28 martie anul 1905, Ernest Bernea a copilărit la Brăila, unde şi-a făcut studiile primare şi liceale. Tatăl său, Marcu, era ţăran moldovean din împrejurimile Galaţiului, iar mama sa, Tudora, era fiica unui ardelean ajuns cărăuş în port. Copilăria aspră, ştirbită de neajunsuri, petrecută într-un cartier muncitoresc, l-a marcat definitiv. Până la sfârşitul vieţii s-a mulţumit cu un trai auster, chiar sărăcăcios. Încă de la 13 ani, având tatăl grav bolnav, fratele mai mare mort pe front şi patru fraţi mai mici, Ernest a fost nevoit să lucreze pentru a-şi ajuta familia.

A fost, pe rând, vânzător de covrigi, îngrijitor în port, tăietor de lemne şi preparator la matematică pentru copii familiilor înstărite. Cam din aceeaşi perioadă şi-a descoperit înclinaţia spre desen şi literatură. A urmat, din anul 1926, Facultăţile de Litere şi de Filozofie din Bucureşti. I-a avut profesori pe Nicolae Iorga, Nae Ionescu şi Dimitrie Gusti. Cu Nae Ionescu a colaborat la Cuvântul, iar cu Dimitrie Gusti a lucrat în echipele de cercetare etnografică. Între anii 1930 şi 1933, Ernest Bernea a primit o bursă şi s-a specializat în Sociologie şi în Istoria Religiilor la Paris, iar la Freiburg (Germania) în Filozofie (unde a studiat cu Martin Heidegger). În toamna anului 1932, Ernest Bernea a cunoscut-o pe Maria Patrichi - Marcela, cum o alinta el, gălăţeancă, absolventă a Facultăţii de Litere din Bucureşti, cu care s-a căsătorit cinci ani mai târziu. Împreună au avut un fiu, Horia, şi pe gemene Ana şi Tudora.

Despre activitatea sa publicistică - volume publicate

„Riturile", 1932; „Crist şi condiţia umană (antropologie creştină)", 1932 ; „Stil legionar", 1937 ; „Muzeul romanesc de etnografie", 1937 ; „Filosofia la Universitate", 1937 ; „Cartea Căpitanilor", 1937 ; „Preludii (eseuri", 1937 ; „Gând şi cântec (poezii)", 1939 ; „Îndemn la simplitate. Mărturisiri pentru un Om Nou",1939 ; „Moldovă tristă (poeme în proză" ,1939-1940 ; „Paşi în singurătate (poeme în proză", 1940) „Timpul la ţăranul român", 1941 ; „Colina lacrămilor", 1943 ; „Maramureşul – ţară românească", 1944 ; „Firide literare", 1944.

Despre Rânduiala şi Mişcarea Legionară

Revenit în ţară, alături de Traian Herseni, la Institutul Social Român condus de Dimitrie Gusti, Ernest Bernea a avut o contribuţie valoroasă la cercetările monografice întreprinse în diferitele zone ale României, publicând importante studii şi articole în revistele de specialitate. Datorită simpatiilor legionare pe care le nutreau colegii săi Ion Ionică, Ion Samarineanu şi D.C. Amzăr (acesta din urmă fiindu-i şi cumnat), Ernest Bernea a aderat, în anul 1935, la mişcarea legionară. În acelaşi an, cei patru au fondat revista Rânduiala, care a apărut trimestrial timp de trei ani. Tot în anul 1935, Ernest Bernea a fost numit conferenţiar la catedra de antropogeografie a lui Simion Mehedinţi, unde a predat sociologie comparată şi primul curs de etnologie din România, până în anul 1940. Rânduiala, revistă de atitudine culturală şi politică, a găzduit semnături importante ale vremii ca Lucian Blaga, Radu Gyr şi Haig Acterian. Gruparea de la Rânduiala s-a încadrat în tendinţele epocii de a întrupa idealul „tinereţi generaţii", sprijinind mişcarea legionară. Însă, odată cu asasinarea lui Corneliu Codreanu, liderul mişcării legionare, Ernest Bernea s-a distanţat de aceasta, pentru ca orice simpatie să-i dispară după uciderea lui Nicolae Iorga.

Manuscrisele netipărite

„S-au arătat semne (roman), 1939; „Arta în lumina stilurilor din cultură,1964; „Frederic Mistral şi spiritul Mediteranei, 1964; „Dante şi universul spiritual medieval", 1964; „Sociologie şi etnografie românească. Ordinea spirituală", 1966; „Civilizaţia română sătească. I - Forme şi funcţiuni, II - Forme şi valori", 1969; „Popas în grădina neumblată (poeme în proză", 1971; „Lumini în necunoscut (poeme în proză", 1971; „Destinul civilizaţiei. I - Dialectica spiritului modern", 1974; „Sociologia – ştiinţă concretă şi experimentală", 1974; „Legenda trandafirului alb (sau Un om caută pe celălalt, roman", 1975; „Meditaţii. Note pentru o filosofie inactuală", 1975; „Cultură şi educaţie. În lumina unui nou stil moral", 1976; „Arta nouă - fenomen de criză", 1978; „Studii de literatură", 1978.

Despre detenţia şi închisoarea politică

În timpul prigoanei carliste, Ernest Bernea a fost întemniţat în lagărul de la Vaslui. A scăpat ca prin minune de pogromul antilegionar din 21-22 septembrie 1939 (declanşat de regele Carol al II-lea drept represalii pentru asasinarea premierului Armand Călinescu de către o echipă legionară). Ernest Bernea a fost eliberat cu puţin înainte de „noaptea cuţitelor lungi" pentru că s-a numărat printre cei care au semnat o declaraţie de desolidarizare de mişcarea legionară, după cum reiese dintr-un document al Securităţii. Ernest Bernea a susţinut mai târziu, în faţa ofiţerilor de Securitate, că a fost exclus din mişcarea legionară în anul 1940, „pentru lipsă de activitate". De fapt, el spunea că din anul 1937 s-a considerat izolat şi autoexclus, pentru că viziunea sa politică intrase în contradicţie cu aceea a mişcării. A fost mai degrabă un mistic rătăcit în politică, la fel ca mulţi alţi intelectuali interbelici.

După aşa numita „rebeliune legionară", din luna ianuarie anul 1941, Ernest Bernea a fost închis în lagărul de la Târgu-Jiu şi în penitenciarul Tg. Ocna, fiind suspect pentru că îşi păstrase postul de funcţionar în Ministerul Informaţiilor pe timpul guvernării Antonescu-Sima. La numai o lună, a fost eliberat, fiind găsite dovezi că n-a participat la rebeliune. Promovat director de studii în Ministerul de Externe, a lucrat acolo până la venirea Anei Pauker la conducerea instituţiei, în anul 1947. Rămas şomer, a fost nevoit să se mute în satul Poiana Mărului din judeţul Braşov, unde soţia sa îşi găsise un post de profesor. În anul 1948 a fost şi el angajat profesor la şcoala din sat. După numai un an, rearestat, a fost ţinut în anchetă un an la Braşov pentru presupuse comploturi „ţărăniste" pe care le-ar fi pus la cale. Iar în anul 1952 a fost din nou încătuşat sub acuzaţia de „ideolog al mişcării legionare" şi purtat prin mai multe colonii de muncă de la Canalul Dunăre – Marea Neagră. Eliberat în anul 1954, grav bolnav, i s-a fixat domiciliu obligatoriu în comuna Schei din judeţul Galaţi. Între timp, familia sa se mutase la Zărneşti, unde a şi locuit până în anul 1962, când Bernea a fost eliberat definitiv.

Dovadă că în toată perioada detenţiei a fost intransigent faţă de comunişti stă un raport, din 10 decembrie 1954, al mr. Andrei Vaculin către gen. mr. Ady Ladislau, locţiitor al ministrului de Interne. „În timpul cât a stat în C.M. (colonia de muncă) nu a dat dovadă de reabilitare, el este cunoscut că lansa zvonuri cu privire la un nou război şi că Horia Sima va veni în ţară cu un program nou şi îndemna la rezistenţă pe ceilalţi deţinuţi. [...] De la venirea sa în comuna Schei, întreţine legături cu elementele cele mai duşmănoase, manifestă continuu nemulţumire...". Cu o asemenea „recomandare", nu-i de mirare că, după trei luni, a fost din nou arestat şi condamnat la 10 ani de temniţă grea, pentru „crimă de activitate intensă contra clasei muncitoare". A fost eliberat la 1 octombrie 1962, iar în anul 1965, cu sprijinul lui Perpessicius şi al lui Al. Philipide a fost angajat cercetător la institutul de Etnografie şi Folclor al Academiei Române, de unde a fost pensionat în anul 1972. Până în anul 1989 a fost supravegheat în continuare de Securitate, iar în anul 1984 a fost arestat şi bătut crunt pentru că a refuzat să devină turnător. A murit la 14 noiembrie 1990 şi a fost înmormântat la Mănăstirea Cernica.

Religia - centru al vieţii satului românesc: Ernest Bernea şi spiritualitatea românească

„Spiritualitatea locală străveche s-a adaptat formelor şi sensului vieţii religioase reprezentate de biserică, fără să renunţe la conţinutul şi valorile sale, iar biserica oficială s-a adaptat la condiţiile şi sensul tradiţiei locale, fără să renunţe la ceea ce îi era esenţial" (Ernest Bernea). Civilizaţia română sătească" a stat în centrul preocupărilor ştiinţifice ale lui Ernest Bernea, sub toate unghiurile posibile pe care noţiunea de "civilizaţie" le presupune. Pentru Ernest Bernea, "civilizaţia română sătească închide în ea un ritm de valori şi o ordine proprie, plină de bogate învăţăminte. În sat s-a creat şi păstrat până azi viaţa neamului românesc pe toate planurile unei obşteşti trăiri. Aici s-au obiectivat şi orânduit toate produsele creaţiei populare, anonime şi autentice. Civilizaţia română sătească este expresia milenară a experienţei populare rodnice şi mereu reînnoite". O lume vie, dinamică şi plină de valori autentice aştepta să fie adusă înaintea celor care uitaseră de ea, iar Ernest Bernea era convins că ea a fost şi este o cale pentru ca românii să-şi afle propriul mod de a fi în lume.

Persecutat în anii regimului comunist, Ernest Bernea nu a putut publica prea mult înainte de anul 1990. Abia după aceasta, o serie restitutivă ne-a adus în atenţie un gânditor profund, de mare fineţe. Una din lucrările postume este un mic „digest" intitulat „Civilizaţia română sătească", în care Ernest Bernea sintetizează ideile sale despre unităţile de viaţă tradiţionale ale poporului român, despre familie şi viaţă socială, despre importanţa datinii şi a obiceiului în cultura tradiţională, despre cântecul şi poezia populară, arhitectură şi multe altele. Un capitol este dedicat „Religiei şi magiei" în lumea rurală românească. Ernest Bernea subliniază că „activitatea religioasă este în centrul vieţii satului românesc. Toate celelalte fenomene, atât cele care privesc ordinea materială a lucrurilor, cât şi cele care privesc ordinea lor spirituală, sunt străbătute de religie ca de un fir nevăzut. Toate celelalte activităţi, fie ele artistice, tehnice, juridice, economice, politice sau juridice, sunt judecate şi îndrumate în sensul desfăşurării vieţii religioase". Prin urmare, în lumea satului românesc, religia nu se rupsese de celelalte activităţi umane, nu devenise autonomă, ci rămăsese în continuare „forţa organizatoare tradiţională de valori".

Viaţa spirituală a satului românesc este un filon de autentică extracţie creştină, chiar dacă ştiinţa modernă caută să facă distincţie între „religie" şi „magie". Discutând din orizontul ştiinţei, dar cu un suflet pătruns de intuiţii esenţiale, Ernest Bernea arată că asemenea distincţii automate nu reflectă în mod obligatoriu realitatea: „Raportul teoretic între religie şi magie, spune Ernest Bernea, este o problemă centrală, astăzi devenită clasică în domeniul sociologiei religioase şi etnologiei... În sat, lucrurile sunt vii; faptele au o stare şi un rost propriu, într-un întreg organic. Cu deosebire în câmpul religiei şi magiei, această afirmaţie este întemeiată... Există în viaţa spirituală a satului o seamă de fapte de o străveche origine locală, care, deşi sunt în afara bisericii, nu sunt mai puţin religioase: e vorba de acele fapte pe care mintea cercetătorului le situează între religie şi magie... religia şi magia apar şi funcţionează împreună în viaţa satului, pentru că au aceeaşi natură: o natură mistică. Ele conţin o seamă de credinţe şi practici şi sunt expresia legăturii omului, în cazul nostru a ţăranului român, cu realitatea metafizică, a cărei sensibilitate este încărcată de o lume supranaturală, puternică şi bogată în consecinţe prin legăturile ce se pot stabili".

Prin urmare, chiar dacă pentru unii această credinţă nu ar părea tocmai „pură", ea este totuşi expresia unei convingeri asupra sacralităţii întregii lumi, a tuturor treptelor firii. „Spiritul mistic" al satului românesc îşi găseşte exprimarea într-o puternică conştiinţă a unei viziuni metafizice, care subliniază distanţa dintre cele trecătoare şi cele veşnice: „Ţăranul român îşi exercită fiinţa pentru a depăşi trecătorul din el. Trăieşte condiţia materială cu conştiinţa că a rămâne în ea înseamnă a rămâne în păcat... Necuprinsul lumii acesteia, tainele ţesute în fiece făptură, în fiece chip, în fiece act şi trecere, tainele existenţei sale înseşi îl fac să răspundă, îl fac să lupte pentru cucerirea sensului şi sprijinului absolut: Dumnezeu". Dumnezeu este în lumea satului o realitate vie, este Creatorul omului, care trebuie să lucreze spre a împlini voinţa Lui.

Despre locul, importanţa şi valoarea Bisericii în şi din mijlocul satului

Prezenţa lui Dumnezeu slăvit în biserică este garanţia vieţii creştine a satului românesc. Ernest Bernea subliniază că "viaţa religioasă a satului capătă chip în primul rând în biserică. Biserica este aşezământul tradiţional, care organizează şi îndrumă viaţa religioasă... Biserica răspunde religiozităţii, răspunde nevoilor interioare ale ţăranului şi dă rânduielile necesare promovării spiritualităţii săteşti". La biserică au loc două mari categorii de fapte. Pe de-o parte, este Liturghia duminicală, cu caracter mai „oficial", alături de care se manifestă diverse acte religioase care ritmează viaţa omului şi care au adesea un caracter local, arhaic. La biserică, între preot şi credincioşi are loc un dialog permanent între "biserica oficială" şi manifestările religiozităţii populare, un dialog descris de Ernest Bernea în următorii termeni: „Biserica însăşi supraveghează sau numai îngăduie o seamă de credinţe şi acte care, deşi nu au un caracter creştin, sunt apropiate ca natură. Este vorba de o întreagă serie de fapte religioase, mituri şi practici trecute în folclor sub numele de credinţe şi superstiţii populare... O credinţă neîntemeiată a făcut ca cercetătorii civilizaţiei săteşti să dea o atenţie deosebită credinţelor şi superstiţiilor ca fiind în afara bisericii oficiale, ca având un caracter cu adevărat popular.

Cercetătorii folclorişti au ignorat în întregime rolul bisericii în viaţa religioasă a satului şi ţăranului român, aşa cum, bunăoară, teologii înclină să înlăture tot ce este dincolo de dogma şi ritualul creştin". Pentru Ernest Bernea nu există o ruptură între cele două aspecte. Întotdeauna oamenii Bisericii au acţionat pentru a modela în spirit creştin pe credincioşi, fără însă a le violenta formele de viaţă religioasă (practicile şi obiceiurile tradiţionale): „În viaţa religioasă a satului românesc, oficialul şi popularul sunt adânc întrepătrunse, uneori până la închegarea organică. Spiritualitatea locală străveche s-a adaptat formelor şi sensului vieţii religioase reprezentate de biserică, fără să renunţe la conţinutul şi valorile sale, iar biserica oficială s-a adaptat la condiţiile şi sensul tradiţiei locale, fără să renunţe la ceea ce îi era esenţial". Mai mult decât o remodelare a unei viziuni religioase creştine din cărămizi disparate ale unor vechi obiceiuri şi credinţe, în cazul particular al poporului român s-a produs, credea Bernea, în rând cu alţi oameni de cultură ai vremii, o întâlnire de spirit între vechea credinţă dacică şi creştinism, realizându-se o sudură trainică şi coerentă a unor elemente aparent disparate.

Despre gândirea populară şi critica modernităţii la Ernest Bernea - filozof al culturii româneşti autentice

„Lumea noastră este lumea cea adevărată, este lumea bună, cu oameni şi pomi înfloriţi..."

Dintre privirile aruncate nouă înşine ca popor, „Spaţiu, timp şi cauzalitate la poporul român" este probabil cea mai originală, complexă şi documentată lucrare. Spre deosebire de viziunea istorică şi caracterologică a lui Dumitru Drăghicescu sau de cea filosofică a unor Lucian Blaga, Mircea Vulcănescu sau Constantin Noica, autori care au dedus ethosul românesc din poezia cultă şi populară sau din studiul limbii populare, Ernest Bernea împleteşte filosofia şi sociologia cu cercetarea etnografică, rezultând o viziune integratoare, bine argumentată şi fidelă realităţii concrete şi spirituale a satului românesc. Apărută iniţial în anul 1985, sub titlul „Cadre ale gândirii populare româneşti", puternic cenzurată de regimul comunist, cartea reuneşte trei studii prin care sunt analizate cadrele fundamentare ale gândirii: spaţiul, timpul şi cauzalitatea. Prin acestea, autorul încearcă să surprindă, în fapt, filosofia populară, modul în care simte şi gândeşte ţăranul român, mergând astfel pe urmele celebrului antropolog Claude Levi-Strauss, autor al lucrării „Gândirea sălbatică", între cele două forme de cunoaştere existând şi unele asemănări.

Despre spaţiu în gândirea populară

Spaţiul, în reprezentarea populară, nu este linear şi abstract, ci unul viu, concret şi misterios, cu însuşiri spirituale, având puteri benefice sau malefice. Ţăranul român nu foloseşte termenul generic de „spaţiu", ci pe cel de „loc", mult mai determinat. Există o mare bogăţie de locuri „bune" sau „rele" în satul românesc. Fiecare are o încărcătură magico-religioasă, de care omul trebuie să ţină seama. Casa, grădina şi satul sunt „locuri bune", în care totul sporeşte şi pe care nu trebuie să le părăseşti. Omul poartă amprenta locului în care s-a născut, pe tot parcursul vieţii. De aceea, veneticul, străinul din alt sat, nu este bine văzut de colectivitate, integrarea lui fiind „aproape cu neputinţă, pentru că păstrează însuşirile locului de unde a venit". La antipod, tot ce iese din hotarul satului, locurile în care au avut loc nelegiuiri sau casele părăsite sunt „locuri rele", pe care omul trebuie să le evite ori la care să fie atent. Răspântia ne arată câtă intimitate există între om şi loc. După cum drumurile se întretaie şi duc în diferite direcţii, tot aşa omul o poate apuca în viaţă pe o cale bună sau rea. De aceea, se construieşte o troiţă ori se aşază o cruce aici. Un sătean din Poiana Mărului (jud. Braşov) vorbeşte despre acest obicei, păstrat şi astăzi: „se pune cruce la răscruce, că acolo se împart drumurile; ştii, o iei într-o parte sau în alta. Se pune acolo să se-nchine omu' şi s-o ia pe drumul cel bun".

Umanizarea spaţiului şi caracterul lui spiritual dar concret se reflectă şi în folosirea termenilor de Miazăzi, Miazănoapte, Răsărit şi Apus, în locul celor de Sud, Nord, Est şi Vest. Gândirea populară respinge ideea abstractă de „puncte cardinale". Casele se construiesc spre Răsărit sau Miazăzi, altarul se construieşte spre Răsărit şi tot spre această direcţie se închină oamenii, fiindcă de aici răsare soarele. Spaţiul, în reprezentarea populară, se întinde însă dincolo de punctele cardinale, deoarece el depăşeşte graniţele fizice, întrând pe tărâmul magiei şi religiei. După lumea aceasta, se întinde „lumea nevăzută", a lui Dumnezeu, în „înaltul cerului", sau a diavolului, în „fundu' pământului". În afara acestor două lumi, mai există credinţa în „celălalt tărâm", un loc misterios de unde apar făpturi supranaturale precum strigoii, ielele sau joimăriţele. Aceste lumi nu sunt străine una de alta, ci se influenţează reciproc, oferind experienţei un caracter tainic: „lumea nevăzută dă suflu cosmic şi mistic celei văzute, iar aceasta din urmă dă celeilalte consistenţă. De aceea poporul român trăieşte în cele mai mici lucruri un fel de sentiment al grandorii şi frumuseţii cosmice".

Cu alte cuvinte, pentru ţăranul român, vidul sau infinitul sunt noţiuni lipsite de sens şi concreteţe, care ţin de o gândire conceptuală, obişnuită să lucreze cu mărimi cantitative, pentru care nimic nu iese în relief şi fiecare lucru este la fel. Spaţiul în gândirea populară nu este uniform şi abstract, ci calitativ, îmbogăţit cu semnificaţii. Această categorie a gândirii reflectă o ordine, o ierarhie a lucrurilor, o „rânduială" în care omul trăieşte şi pe care o respectă. De aceea, ea se prezintă mai mult ca o realitate spirituală decât fizică: „În concepţia noastră populară, spaţiul apare consubstanţial omului. Între om şi spaţiu poate fi mai mult decât o relaţie, poate fi o rudenie spirituală [...]. Rudenia şi strămoşii nu marchează numai o legătură de sânge, ci şi una de loc. Legătura cu locul vine odată cu trecutul şi elementele tradiţionale ce le păstrează şi din care omul trage substanţă. Această intimitate cu spaţiul original, al satului şi al casei părinteşti, sau cu spaţiul cosmic, este un semn al experimentării pe plan interior a spaţiului şi a naturii sale calitative".
- Va urma -