Poliția secretă austriacă (care spiona cu râvnă, fără probleme morale chiar şi în palatul habsburgilor) a reușit să afle doar zvonuri care afirmau că Horea se întâlnea în secret cu contele francez Salis consilier de taină, ghid şi ,,renumit agitator” şi că avea de asemenea întâlniri secrete la sediile societăţii secrete Roza Cruce (acest aspect nu a scăpat presei timpului şi despre asta au scris între 1784-1785 ziarele „Presspurske Noviny”, „A magyar hirmondo”, „Real Zeitung”, „Notizzie del Mondo”. Acum este clar că doar cine nu vrea să recunoască nu admite faptul evident, că cel puţin în prima etapă a Revoluţiei dacoromâne de la 1784-1785 decizia lui Iosif al-II-lea a avut logica sprijinirii lojilor germane şi dacoromâneşti contra celor maghiare care afişau conservatorismul vădit şi blocarea schimbărilor sociale de la nivel european.

Frăţiile de cruce (roza-cruce) dacoromâneşti existau şi în Ardeal și Banat dar şi la Viena unele fiind înfiinţate şi de Horea cu scop strategic dar altele fiind cu mult  preexistente (încă de la 1780 şi chiar mai înainte). În cursul anchetelor ulterioare s-a devoalat faptul că structura conspiraţiei dacoromâne în Ardeal şi Banat cuprindea cca. 1000 de „Frăţii de cruce” aşa numitele fratussii, sau frăţii de rozacruce. Acestea aveau în componenţă următoarea structură funcţională:,,Marii căpitani, ductorii, curierii secreţi, agitatorii, toţi erau „fraţi” (Dogaru, 2003).

Concepţia de filosofie Roza-Cruce se origina ca o expresie sursă a evoluţiei şi modernizării societăţii omeneşti aduse într-o primă etapă din Anglia de către Palatinul german Frederic şi consoarta sa britanică Elisabeta, fica lui Iacob Stuart I, care în Palatinatul de la Heidelberg şi mai târziu la Praga continuaseră opera alchimică, artistică şi filosofică a împăratului Rudolf şi încercaseră în maniera religioasă protestantă o sinteză a curentelor reformatoare spiritual-religioase şi tehnico-ştiinţifice. Prin conflictul declanşat aceşti doi suverani cu privire la anexarea Boemiei totul s-a prăbuşit, întrucât forţele catolice ale Habsburgilor i-au înfrânt în lupta de la Muntele Alb la 8 noiembrie 1620 lângă Praga şi astfel cei doi suverani protestanţi au trebuit să fugă în grabă şi să abandoneze colecţii ştiinţifice inestimabile, cărţi foarte importante, precum şi schiţe sau invenţii tehnice extraordinar de valoroase.

Noţiunea-concept de „rozacrucian” se originează din numele lui Cristian Rozenkreutz (1378-1784) adică, în traducere din limba germană „Crucea cu Trandafiri”. Acest mentor mitic, spiritual şi ocult, înainte mergător pe calea iniţiatică protestantă şi novatoare a fost evidenţiat în Manifestele rozacruciene din 1614 Fama Fraternitas şi 1615 Confessio Fraternitas unde în subsidiar s-a facut vorbire şi despre Principele Elector Frederic ca important continuator protestant al operei de Reformă şi Modernizare a Europei de sub călcâiul catolicismului represiv. În 1616 apare o a treia broşură, celebră de altfel ca şi primele două, care se numea ,,Nunta sau Cununia chimică” al cărei autor este Johann Valentin Andreae (1586-1654). Astfel acolo este prezentat din nou fondatorul mitic al ordinului Cristian Rozenkreutz care are ca simbol „o cruce roşie şi trandafirii roşii” şi deasemenea principiile de funcţionare ale ordinului (Yates, 1998).          

Illuminismul (enlightment, aufklarung, illuminismo, ilustracion, verlichting) aşa după cum se observă şi din punct etimologic este opusul Obscurantismului promovat de Inchiziţie şi de catolicismul conservator. Această mişcare trebuia să permită „soarelui raţiunii să răsară şi să disipeze întunericul”. Structura ocultă şi inchizitorială a catolicismului, printre multe alte restricţii aplicate societăţii, nu permitea sub nici o formă utilizarea invenţiilor şi inovaţiilor tehnico-ştiinţifice (vezi cazul oamenilor de ştiinţă Giordano Bruno, Nicolaus Copernic şi mulţi alţii distruşi de Inchiziţia Catolică), actelor artistice sau reformelor socio-politice sau religioase sub pedepse foarte crude (arderea pe rug, torturile inimaginabile ale Inchiziţiei, teroarea psihologică etc.). Scopul acestor acte de teroare religioasă era acela de conserva starea ierarhiilor religioase şi aristocrate catolice, neavând nici o legătură cu sistemul teologic creştin, pe care îl interpretau după bunul plac acordând iertări de datorii pentru aristocraţie, bule papale, indulgenţe pentru diverse crime şi infracţiuni sau pentru divorţuri etc. (Brague, 2023).

Nefiind scopul nostru de a explica aici filosofia şi condiţiile apariţiei Illuminismului şi Renaşterii europene, aici ne vom limita la a bănui (întemeiat) că Horea aderase la ideologia acelei mişcări progresiste, deoarece marea majoritate a liniilor filosofice directoare ale Roza-Cruce se potriveau aproape perfect cu aspiraţiile de reformă şi de libertate ale revoluţionarilor dacoromâni de la acel timp istoric. Nu doar dacoromânii ci şi toate popoarele subjugate de imperiul parazitar austro-ungar tânjeau să se elibereze de sub cisma de fier a catolicismului, austriecilor şi a casei de habsburg. Chiar şi maghiarii.

Unii istorici, prezentând simptomele unei pudibonderii politice accentuate şi poate nu în ultimul rând din sentimente patriotice evidente şi lăudabile, dar care nu servesc neapărat adevărului istoric, caută să ceară dovezi concrete şi izvoare istorice scrise, despre apartenenţa lui Horea la masonerie. Dar aceşti specialişti uită de exemplu, că procesul penal al lui Horea nu a fost unul public, ci s-a desfăşurat cu uşile închise, sub prezidiul generalului Papilla şi al contelui Anton von Jankovich (care ne-au livrat un rechizitoriu fabricat de ei) şi de asemenea uitând că masoneria europeană nu a fost întotdeauna doar discretă ci şi foarte secretă.

Concluziile esenţiale evidenţiate în procesul de urmărire penal au fost secretizate şi în public s-au prezentat doar acuzaţii superficiale în substanţa lor, centrate doar pe persoanele inculpaţilor, doar la nivelul dreptului comun şi fără a se pronunţa nici un cuvânt despre cauze, legături, s-au despre contactele dacoromânilor din Revoluţie, de la Viena. Această manieră procesuală ridicolă, s-a dovedit a fi ilegală şi imorală, chiar şi pentru criminala structură (inventată de nobilime nu avea legătură cu dreptul roman) a dreptului penal imperial austriac.       Deasemenea este un aspect evident că afacerile şi filosofia Francmasoneriei nu au fost, nu sunt şi nu vor fi cunoscute profanilor niciodată, deci este ilogic să căutăm dovezi istorice acolo ele nu există (verba volant) şi unde nici ,,autorităţile” nu au şi nu vor avea niciodată acces, cunoaştere şi înţelegere.

În acest context în lucrarea prof.dr. Ioan Todea şi Mariana Anghel „Transilvania şi Horea Cloşca şi Crişan în Istoria Românilor” se face trimitere la istoricul Ioan Lupaş care într-o conferinţă despre Revoluţia lui Horea ţinută în Aula Universităţii din Cluj la anul 1921 a pus doar sub semnul probabilităţii posibilitatea ca ,,Frăţia de cruce” să fi ajutat cu bani mişcarea revoluţionară ardeleană. Adică cu alte cuvinte, acest aspect nu ar fi dovedit clar d.p.d.v. istoric şi ştiinţific.

Un alt istoric citat în acest cadru este Ştefan Meteş care se referă la masonerie în lucrarea sa Lămuriri noi privitoare la Revoluţia lui Horea, publicată la Sibiu în 1933. Aici se acreditează ideea că Horea ar fi fost activ în acest sistem ocult la un nivel decorativ, adică doar adresând o solicitare de ajutor unor oameni precum românul Iosif Meheşi care era mason şi secretar la Cancelaria Aulică din Viena precum şi cancelistului Aron Pop. Concluzia care se desprinde de aici este că Horea are doar legături de sprijin dar că el nu face parte din structurile masonice oculte.

Academicianul David Prodan afirmă la rândul său în cartea sa ,,Răscoala lui Horea” anume că: „francmasoneria avea doar cadre de elită (profesori, filosofi, poeţi, militari, aristocraţi etc) şi nu ar fi primit în rândurile ei un ţăran iobag şi deasemenea că în ansamblul ei structural masoneria era o organizaţie umanistă şi deci nu ar fi avut posibilitatea şi vocaţia de a porni un război sau o revoluţie” !

Problema apartenenţei lui Horea la masonerie a fost ridicată în actualitate şi de istoricul Ioan Chindriş care menţionează toastul (bateria) ţinut de Horea la agapa masonică de la 23 februarie 1783 în cadrul Lojii ,,Zur Wahren Eintracht”. Iată toastul şi bateria masonică atribuite lui Horea:

„Drăguţi fraţii mei,

Ca soarele care răsăreşte toate zilele şi trece în sus de noi prin cer, care lumineşte marea, pădurile şi dumbrava, cetate şi saturi, aşa grijejte grija marea a Iosifului, într-un chip, mari şi mici, bogaţi şi săraci. Şi îi grijitor bun, ca izvoara care înmoaie holdele şi moşiile noastre şi face bine la toţi. Zo să ţâie (Dumnzeu să-l ţâie), drăguţi fraţii mei! Să îi cântăm tare şi să sunăm tunurile estea, pentru binele lui. Vânt dulce, să sufle vestea lui peste munţii ăi nalţi, la răsărit şi la asfinţit, ca să cunoască lumea norocu nost. Luaţi seama de vorbele mele. Mâna în sus pe armele. Foc mai tare foc. Şi ăl mai tare foc! Una, doi, tri!”.

Comparând d.p.d.v. grafologic această baterie de omagiu catre împăratul Iosif al II-lea cu alte texte aflate în arhiva loji amintite, istoricul Gheorghe Bichicean ajunge la concluzia că textul ar fi fost scris în limba română de secretarul lojei numitul David Heinrich von Pilgrim şi că textul nu ar fi avut antetul obligatoriu al lojii sus aminitite!!! Oare cum se poate aşa ceva întrucât doar ştim ce corecţi şi scrupuloşi sunt nemţii când este vorba de înregistrări şi de acte?

Dar, aflându-ne oarecum în aria ipotezelor şi speculaţiilor posibile, putem la fel de bine să credem şi că Horea ar fi fost iniţiat în secret într-o altă lojă decât despre cea la care se tot face vorbire şi trimitere, anume celebra de acum „Zur Wahren Eintracht” sau în franceză „Du Vrai Concorde” şi astfel, dacă îl căutăm doar pe listele membrilor din loja amintită mai sus, bineînţeles că nu îl vom găsi niciodată. După iniţiere şi Horea ar putut de asemenea să intre imediat în inactivitate masonică (adormire) pe o lungă perioadă de timp şi astfel deducem că acest aspect se justifica foarte logic, deoarece tocmai în acea perioadă de timp Conducătorul Horea pregătea Revoluţia dacoromânilor din Ardeal. În această situaţie este evident că nu ar fi avut timp de a-şi exercita îndatoririle frăţeşti în ţinutele din lojă cu prezenţă obligatorie.

O altă posibilitate pentru care Horea nu este de găsit în lista lojilor regulare vieneze este şi aceea că după iniţiere, devenise membru al unui triunghi masonic şi nu al unei loji.

De asemenea din informaţiile istorice actuale înţelegem că Horea era un adept al filosofiei illuminismului rozacrucian şi poate de aceea nu îl vom găsi ca membru într-o lojă masonică regulară. Lojile masoneriei de rozacruce iluministe erau foarte secrete şi aveau o cu totul altă agendă filosofică decât cea întâlnită în ritualul lojilor regulare albastre frecventate de nobilimea austriacă şi de personalităţile intelctuale şi artistice ale timpului.

Istoricii afirmă că aşa cum reiese din documente (unii istorici care fac afirmaţii nu precizează exact: care, unde, când şi de ce?) Ei afirmă că Horea nu se putea afla la Viena la data respectivă deoarece nu este evidenţiat şi consemnat de documentele scrise dar ne putem întreba şi într-o altă cheie: dar dacă el se afla pe drum, sau în apropierea evenimentului şi a participat la această agapă de la distanţă, prin transmiterea omagiilor sale către împărat cu ajutorul unui ,,ductor” sau ,,curier” care să ducă în ţinuta agapei textul mesajului său?

Dacă este să dăm crezare acestor istorici care afirmă sus şi tare că Horea nu ar fi participat la agapa masonică respectivă, poate este cazul să admitem că Horea nu a ajuns la eveniment sau poate că nu s-a afişat acolo pentru că nu a dorit să fie văzut la agapa respectivă alături de alţi fraţi, pentru a nu-i compromite, deoarece alături de aceştia pregătea Revoluţia din Ardeal! Dar acest aspect al prezenţei sau nu la agapa respectivă nu exclude apriori posibilitatea ca el să fi fost iniţiat.

Din cercetarea materialelor, articolelor şi opiniilor reputaţilor istorici români aflăm ba că secretarul lojei Heinrich David Pilgrim este cel a cărui grafie este recunoscută pe ambele antete ale acestui toast (dar nu şi pe manuscrisele cu textele propriu zise ale toastului, unul în germană şi unul în limba dacoromână!!!), ba că însuşi Ignaz von Born - Meister vom Sthul - aflat la conducerea Lojii este cel care a rostit toastul, ba că singurul român recunoscut ca membru activ al lojii „Zur Wahren Eintracht” este numitul Vasile Balş originar din Bucovina (austriacă pe atunci) şi deci el ar fi rostit toastul. Aproape totul este neclar şi demonstrat cu limite flexibile în această speţă deşi toate evenimentele şi dovezile indirecte susţin apartenenţa lui Horea la frăţia rozacruciană.

În situaţia aceasta am putea să ne întrebăm: chiar dacă Maestrul Venerabil Ignaz von Born 1742-1791 (om de ştiinţă, mineralog, era originar din Ardeal de la Alba Iulia şi Sibiu) de ce ar fi rostit în limba dacoromână un toast adresat împăratului, între atâţi austrieci nativi, într-o lojă în Viena?  De ce nu şi-ar fi omagiat împăratul în limba germană, franceză sau italiană? Doar ştim bine că limba valahă (dacoromâna) nu le suna deloc bine în urechi nemţilor care ne considerau inferiori. De ce ar fi ţinut un neamţ un toast pentru împărat în limba valahă?

Apoi ca argument, se mai spune că poliţia secretă din Viena nu recunoştea Lojile de Rozacruce ca fiind masonice, întrucât acestea nu se regăseau pe lista cunoscută a poliţiei secrete imperiale!!!! În acest sens istoricul Gheorghe Bichicean arată în articolul său „O nouă perspectivă de abordare a documentului lojii vieneze „Zur Wahren Eintracht” din Viena, din 23 februarie 1783” publicat şi pe net că: „Având ca punct de plecare datele furnizate de poliția vieneză, în urma unei descinderi, dovezile care vin în sprijinul legăturii dintre Horea şi organizație secretă „Frații de Cruce” sunt preluate din revista Provinzialnachrichten aus den k.k. Staaten, care publica în nr. 5 din august 1786 articolul „Frates de cruce”. Datele furnizate de poliția vieneză nu susțin, însă, existența societății Frates de Cruce ca organizație masonică, nici cel puțin ca ipoteză, iar în 1786 lista lojilor era cunoscută, urmare a Patentei francmasonice a lui Iosif al II-lea din 1785 (Freimaurerpatent)”.

Păi da, este corect. Dar cu părere de rău trebuie să le spunem celor care cunosc şi admit doar ce vor ei creadă, că poliţia secretă vieneză cunoştea doar lista lojilor regulare albastre, la care i-se permisese accesul prin patenta evidenţiată mai sus!!!. Nu şi acelora de rozacruce autentice a căror existenţă le era necunoscută în timp şi spaţiu. Şi nu putem decât să ne întrebăm din nou cu mare mirare: de când oare poliţia secretă vieneză avea capacitatea de a cunoaşte lucrările (dar şi trăirile speciale) filosofice, de anvergură europeană şi internaţională ale lojilor roza-cruciene illuministe, care fiinţau într-un secret absolut faţă de profani, încă cu sute de ani înainte de respectivele evenimente, pe toate continentele şi în aproape toate ţările lumii?

Înţelegeau oare poliţiştii vienezi ceva din hermeneutica creştină de roza-cruce? Cunoşteau ei faptul orice maestru roza-crucian autentic avea ,,darul limbilor” şi înţelegeau ei oare semnificaţia acestui concept filosofic integrator (vezi cazul lui Horea-înalt iniţiat-care înţelegea perfect hermeneutica creştină şi avea capacitatea de a vorbi fiecăruia pe limba sa nu doar în specificul lingvistic poliglot ci şi în cel spiritual; adică avea darul necesar comunicării empatice cu orice etnie sau minoritate din Ardeal sau din imperiu asupra trebuinţelor economice sau spirituale ale acestora)?

Cunoşteau oare, ei poliţiştii vienezi, faptul că roza-crucienii autentici nu aparţineau nici unei organizaţii exterioare şi deci nu puteau fi indentificaţi de nici o forţă investigativ-coercitivă profană fără dorinţa lor? Ştiau ei că marea majoritate a roza-crucienilor se retrăseseră în Orient încă din secolul 17 astfel că organizaţiile rozacruciene posibil cunoscute de la nivel european nu mai aveau maeştrii autentici ca îndrumători spirituali ci doar doar iniţiaţi cu un oarecare nivel de cunoaştere, care nu practicau decât înţelegerea şi recunoaşterea unor dimensiuni filosofice şi politice aproape profane? Bineînţeles poliţiştii că nu cunoşteau nimic din aceste aspecte şi erau totalmente orbi vis-a-vis de cunoaşterea şi înţelegerea acestor aspecte spirituale de nivel secret foarte înalt (Guenon, 2022). 

În concluzie, în această speţă, sub rezerva respectului faţă de Adevărul Divin absolut şi nu în ultimul rând a celui ştiinţific şi istoric, deasemenea încă necunoscut în totalitate, conform datelor şi opiniilor analizate, în opinia mea profană d.p.d.v. profesional (nu sunt istoric de profesie) şi de moment (sub rezerva noilor cercetări şi descoperiri documentare sau a altor izvoare istorice) la nivel logico-intuitiv, pot să afirm în lumina cercetării acestor evenimente istorice că Marele Conducător Revoluţionar dacoromân de la 1784-1785 Vasile Nicola Ursu-Horea a fost un iniţiat rozacrucian de rang înalt, mason cu şorţ (sau fără şorţ adică iniţiat dar neafiliat nici unei loji).

În ciuda tuturor opiniilor contrare şi a pertractărilor unor istorici interesaţi de puritatea patriotică şi politică, eu cred că Horea este cel a rostit toastul şi bateria masonică şi se ştie la nivelul simţului comun că doar cei care au calitatea de masoni (ucenici, calfe sau maeştri)  pot avea acces în Lojă şi cunosc modul şi momentul în care se toastează sau în care se ia cuvântul). În acest toast se percepe clar gândirea, limbajul său specific ardelenesc, tradiţional dar elevat şi nu în ultimul rând nivelul de instrucţie (foarte înalt) dobândit în Ardeal şi la Viena.

Dacă este să admitem opinia unor istorici precum că la timpul când s-a petrecut agapa Horea nu se afla la Viena (ceea ce nu este cazul, deoarece nu este dovedit nici contrariul) atunci probabil că a fost reprezentat de Maestrul Venerabil Ignaz von Born care ar fi rostit toastul în locul său în limba valahă, pe care o cunoştea fiind originar din Alba Iulia şi Sibiu, deoarece se pare (după cum afirmă unii istorici- argumentat în negativ) că probabil Horea ar fi fost încă pe drum undeva, calătorind şi nu ar fi ajuns la eveniment în data respectivă. Dar asta nu concluzionează că Horea era un profan fără cunoaştere, rătăcit printre palatele Vienei şi aflat la mila masonilor pentru suţinerea Revoluţiei.

De asemenea se poate spune că Horea a avut şi calitatea de paramason (ex. de societăţi paramasonice: organizaţia revoluţionară fratussi înfiinţată în Banat încă din 1780 de dacoromânii din Viena şi alte Capitale europene, acestea fiind asemănătoare Societăţii Carbonarilor italieni sau Philike Hetaira sau mai cunoscuta Eteria şi altele de mai târziu, cum ar fi de exemplu organizaţia secretă „Frăţia” din Muntenia înfiinţată la 1843 de Nicolae Bălcescu, Ion Ghica şi Cristian Tell etc) şi devenit pe cale de consecinţă supramason (termenul îmi aparţine) prin implicarea „fraţilor” din subordinea sa şi a lui Crişan (vezi cazul Lup Draia; Salis) în deplasarea foarte secretă a aurului Transilvaniei, neridicat intenţionat din Tezaur timp de 2 ani, aur dispărut odată cu plecarea intempestivă a contelui Salis sfetnicul de taină al lui Horea, probabil dus către Franţa, cu scopul susţinerii necesităţilor financiare ale acelor transformări sociale denumite generic Revoluţia Franceză; în orice caz se ştie precis că aurul din Ardeal nu a mai ajuns niciodată în vistieria habsburgilor (care au rămas cu supărarea în suflet).

Este de domeniul imposibilului ca Horea să fi fost în acord intim, pe probleme strategice şi militare cu împăratul Iosif al-II-lea (Thut ihr das!), să fie în legătură permanentă prietenească şi frăţească cu Ignaz von Born-Venerabilul lojii-,,Zur Wahren Eintracht” care îl sprijinea în toate acţiunile şi demersurile sale, cu Adam Jacob un alt mason notoriu şi artist care-i realizează mai târziu şi portretul profil, cu macedoneanul Martinovici- mason, om de taină, profesor şi savant al curţii imperiale vieneze- cu care de altfel Horea îşi împărtăşeşte ideile revoluţionare iar el Conducătorul Revoluţiei dacoromâne să se afle în mijlocul acestor personalităţi (şi cu mulţi alţii), doar la nivelul unui profan modest, neştiutor de carte şi fără înţelegerea profundă a ideilor filosofice care stăteau la baza acţiunilor de transformare socială revoluţionară.          

Dacă Horea nu ar fi fost iniţiat în cunoşterea filosofică înaltă, masonii din Ardeal sau de la Viena nu ar fi comunicat sub nici o formă şi pe nici un palier cu Marele Conducător Revoluţionar Horea. Nu ar fi ajuns în audienţă la împărat, şi nici într-un caz fraţii masoni, nu ar fi pictat portretul unui simplu ţăran fie el şi căpetenie a rebelilor. Pur şi simplu nu ar fi fost interesaţi. Elitismul şi umanismul care-i caracteriza, cei drept uneori în mod accentuat şi exagerat, ar fi închis în mod paradoxal orice formă de comunicare cu un profan. (Totuşi conform cercetătorului Gheorghe Bartoş specialist în arta acelor vremuri se pare că gravura executată de masonul Adam Iacob nu ar fi fost făcută după natură, ci după alte surse preluate din periodicele de presă ale acelui timp. Cercetătorul afirmă în articolul său ,,Horea, Cloşca şi Crişan în iconografia vremii” publicat pe net anume că: „O. Beu şi M. Auner presupun că gravurile lui Adam ar fi făcute după natură, anume in timpul cînd Horea şi Cloşca se aflau întemniţaţi la Alba Iulia. C. Stoicănescu, sprijinindu-se pe lucrarea lui Eugen Lennhoff, Die Freimaurern (Viena, 1932), afirmă că marele gravor vienez ar fi executat portretele căpitanilor răscoalei la îndemnul nedespărţitului său prieten Ignaz von Born, originar din Alba Iulia, unul din apropiaţii sfetnici ai lui Iosif al-II-leac. Simple presupuneri. Jakob Adam n-a desenat pe capii răscoalei după natură, cum n-a făcut-o nici Mansfeld şi nici alţi artişti vienezi. Aceştia s-au inspirat, foarte probabil, din descrierea personală a lui Horea şi Cloşca publicată şi in ziarele vieneze. (Wiener Privatnachrichten o publică în nr. din 15 ianuarie 1785). Din textul ce însoţeşte gravura lui Horea (pl. 11 din albumul lui Beu) se poate deduce că Adam a realizat-o după 1 ianuarie 1785. Gravurile lui Adam şi Mansfeld au servit ca modele pentru multe altele, imprimate la Augsburg, Regensburg, Niirnberg, Frankfurt, Praga etc”). Aceste afirmaţii contradictorii şi pertractări nu aveau ca scop altceva decât adâncirea confuziei, foarte folositoare istoricilor înregimentaţi şi denaturării percepţiei politice într-o parte sau alta, cu privire la poziţia şi acţiunea diferitelor structuri politice şi personaje implicate în evenimentele istorice de la aceea vreme.

Este clar că Horea a fost trădat pe probleme socio-strategice foarte profane şi foarte lumeşti de ,,bunul împărat Iosif al-II-lea”, decident, aristocrat local imperial, care s-a tot ,,sucit” între fidelitatea faţă de politicile filosofice oculte, masonice, rozacruciene, general-europene de transformare socială şi conservatorismul regional pragmatic căruia până la urmă, îi era dator (şi Iosif al-II-lea făcea parte tot din artistocraţia austroungară parazitară, chiar dacă ,,de ochii lumii” îmbrăţişase de voie sau de nevoie ideile illuministe).

Probabil că şi „bunul împărat” a ştiut de aurul neridicat intenţionat timp de 2 ani din Casa Tezaurului (Aurului) Transilvan, dispărut nu prea se ştie unde, odată cu afacerea „Lup Draia” şi plecarea intepestivă, precipitată, din Ardeal a contelui francez Salis (consilier militar şi de strategie al lui Horea). Atunci probabil, mai mult ca oricând ,,bunul împărat” a dorit să scape de un martor periculos care ar fi putut să devoaleze „nobilimii” maghiare aflată într-o frondă panicardă, dublicitatea abjectă a austriecilor care jucau aşa ca întotdeauna ,,la două capete”.

În sprijinul teoriei implicării paradoxale a casei de habsburg în Revoluţia dacoromână, la maniera discretă împotriva nobilimii maghiare, vine şi marele savant Nicolae Iorga care arată că după moartea lui Iosif al-II-lea şi fratele său Leopold a căutat cu aceaşi strategie perfidă să răscoale ţăranii din Ungaria şi Polonia (deci să reia în alte state europene Revoluţia dacoromânilor) dar de data aceasta cu mijloacele moderne şi susţinute de stat a unor tipografii secrete şi doar sfârşitul lui Leopold a împiedicat atingerea scopurilor propuse de a lovi în organizarea de stat a aristocraţiei maghiare şi poloneze (Densuşianu, 2015).

Intrarea în Veşnicia Glorioasă a Împăratului Horea

„Sufletul lui nu a stăpânit numai vremea de atunci, el stăpâneşte încă în cântec şi poveste. Odată şi-a găsit şi un răzbunător, în acel trist rege al munţilor, care izbindu-se de aceiaşi minciună s-a păbuşit jalnic în negura din el şi de atunci n-a mai vrut nimic decât în semn de preaslăvire să fie înmormântat la Ţebea, să i se dezlege ţărâna acolo la rădăcinile gorunului sub care Horia a jurat cândva pentru mântuirea gloatei iobăgeşti. Când pentru iobagi nu mai licărea nici un luceafăr, atunci numai în ochii lui Horia străfulgerau lumini de mântuire, chemările mari s-au sălăşuit în sufletul lui cum s-au sălăşuit filoanele comorilor în pământul pietros. Şi mari trebuie să fi fost puterile care s-au încrucişat peste destinul lui, să-i fanatizeze viaţa, dacă măreţia conducătorului s-a imprimat în mişcările şi trăsăturile lui, şi se făcea simţită răscolitor, în vorba şi privirile lui. Stăpânea mulţimea cum stăpânesc munţii văile, cum stăpânesc giganţii mărimile, cum stăpânesc vulturii înălţimile. Când gloata a fost copleşită de îndoială şi ezitatre era destul ca cineva să strige: ,,Oameni, vine şi Horia” pentru ca o sută să se năpustească contra o mie: ca dezarmaţii să şuiere în faţa săbiilor şi a puştilor şi să nu se mai oprească până nu li se va opri sângele în vine. El a avut conştiinţa cadrului cosmic în care a vieţuit cu semenii săi şi a trăit dramatic chinul răbdărilor supuse la toate încercările şi umilirile. A trăit pentru mulţime prin sufletul căreia a crescut atât de uriaş sub bolţi de cer românesc şi s-a înrădăcinat atât de adânc şi atât de întins peste pământul Ardealului, încât ungurimea, speriată se alarma singură vestind că: ,,În fiecare sat există un Horia”. Taina ursitei sale l-a crescut uriaş în sufletul iobagilor şi peste liniştea domnilor de neam strein! Destinul tragic l-a stăpânit cum a stăpânit viaţa prometeilor. Dar deşi toate i-au fost potrivnice el şi-a ispăşit chemarea, îndurând mut suferinţele din zilele de frământare până în cele mai năpraznice torturi ale frângerii. De aceea oricine ar vrea să afle însuşirile pure ale aleşilor din mulţime ar trebui să le caute în acest Horia, în care toate au rămas ca tăria încremenirilor”. Chiar unele ziare potrivnice intereselor iobagilor români (de exemplu A magyar Hirmondo-Bratislava) l-au descris admirativ pe Horea în împrejurările prezentării la execuţie:,,Ştiindu-şi pedeapsa, s-a dus, fără a fi deloc schimbat, cu inima curajoasă, la locul desemnat ca punct final al ceasului de chin al vieţii sale. A fost un român de statură înaltă, cu privirea dârză”.

- Va urma -