Ion Antonescu schiță biografică

2/14 iunie 1882 - Niciunde prin părțile Argeșului, cronicile și presa locală nu consemnează vreun fapt istoric sau vreun fenomen natural relevant. În chip precis, niciun asteroid nu periclita planeta în ziua respectivă, după cum, tot asemenea, niciun cutremur ori nici o eclipsă de lună sau de soare nu aveau să survină. Zodia Gemenilor, de regulă bogată în nativi predestinați prestigiului, avea să rețină totuși nașterea copilului Ion Antonescu, fiul Chiriachiței (născută Dobrian) și al locotenentului Ion Antonescu, un erou al Războiului de Independență din 1877-1878. Fie că a avut ori nu vreo legătură cu intervenția providenței, dar micuțul Ion Antonescu, Ionel, cum îl alintau ai săi, avea să fie „eroul" unei stranii întâmplări. Elev fiind în primele clase ale școlii fiilor de militari din Craiova și revenit la Pitești, în vacanță, într-una din zile a ieșit la plimbare cu cei mari ai săi. Ajunseră în parcul din centrul orașului, se spune, când Ionel a fost abordat de o țigăncușă care-i ceru „boierașului" să-i ghicească în palmă. Cu greu, acesta acceptă, iar la sfârșit fu nevoit să asculte și prezicerea tulburătoare a fetiței:
- Boierule, vei fi mare în Țara asta, dar vei sfârși pe eșafod! Nu avem informații precise cât de mult și de serios l-a preocupat destăinuirea necunoscutei, dar, cu siguranță, că în unele dintre cele mai grele momente ale existenței sale, povestea cu eșafodul a sfârșit prin a nu-i mai fi indiferentă.

Următoarea perioadă a vieții lui Ion Antonescu a coincis adolescenței și studiilor. După cum singur avea să consemneze, într-un raport din 17 octombrie 1927, „am urmat următoarele studii:

a) Clasele primare;
b) Patru clase de liceu;
c) Patru clase Școala Militară Craiova;
d) Școala Militară Infanterie și Cavalerie (2 ani);
e) Școala Specială de Cavalerie (1 an);
f) Școala Superioară de Război (2 ani);
g) Anul complimentar la MStM (1 an);
h) Școala Observatori Aerieni (brevet nr. 13)".

Eșalonate pe ani treptele enumerate, acestea au inclus, în:
1890-1894, clasele primare;
1894-1898, primele patru clase de liceu;
1898-1902, Școala fiilor de militari din Craiova;
1902-1904, Școala Militară de Infanterie și Cavalerie;
1905-1906, Școala Specială de Cavalerie;
1909-1911, Școala Superioară de Război;
1911-1912 = studii de stat major;
1912-1913 = Școala de observatori aerieni.

De remarcat, din vremea studiilor, predilecția tânărului Antonescu pentru arma cavaleriei a fost incontestabilă, cât în privința pregătirii - toate școlile și cursurile au fost absolvite cu același calificativ: foarte bine. Antonescu dedicându-se fără rezerve carierei militare, trebuie precizat că a fost una de excepție, presupunând saltul din grad în grad, de la acela de sublocotenent la mareșal în răstimp de exact 40 de ani, cursul fiind, prin trădare, la 23 august 1944:

- 1 iulie 1904, sublocotenent
- 10 mai 1908,locotenent
- 1 aprilie 1913,căpitan
- 1 noiembrie 1916, maior
- 1 septembrie 1917, locotenent-colonel
- 1 aprilie 1920, colonel
- 10 mai 1931, General de brigadă
- 25 decembrie 1937, General de divizie
- 12 iulie 1940, demisia din armată, acceptată de Carol al II-lea
- 16 septembrie 1940, prin Înalt Decret Regal, anularea, a demisiei din armată și avansarea la gradul de General de corp de armată
- 5 februarie 1941, General de armată
- 22 august 1941, Mareșal al României, avansat prin Înalt Decret Regal din 21 august 1941
- 29 ianuarie 1945, Prin Jurnalul nr. 188 al Consiliului de Miniștri se dispune arestarea a 89 de persoane, în frunte cu Ion Antonescu, arestat deja la 23 august 1944 și trimis în captivitate la Moscova. Motivul arestării: toate persoanele nominalizate sunt „bănuite a fi comis crime de război"
- 29 ianuarie 1945, Prin Jurnalul nr. 189 al Consiliului de Miniștri se dispune arestarea a 65 de persoane, în frunte cu Ion Antonescu. Motivul arestării: toate persoanele nominalizate sunt „bănuite a fi responsabile de dezastrul țării"
- 6 februarie 1945, Prin Înalt Decret Regal, Ion Antonescu este trecut în retragere.

De îndată după absolvirea Școlii Superioare de Război, anii 1911-1920 au corespuns activității desfășurate de Ion Antonescu exclusiv pe tărâm militar, el excelând în îndeplinirea tuturor obligațiilor asumate, precum în rândul întâi ca șef al Biroului Operații al Armatei de Nord (1916) și, apoi, al Marelui Cartier General al gen. Constantin Prezan (1916-1918 și 1919-1920). Prin activitatea desfășurată în context, Ion Antonescu s-a impus printre marii făuritori ai României Mari.

Perioada interbelică (1919-1939) îl consacră pe Ion Antonescu nu numai în domeniile militar și diplomatic, dar și în cel politic. Mai întâi, prin participarea sa în 1920 la Conferința de Pace de la Paris din 1919-1920, ca delegat în diverse comisii și misiuni (reparații, dezarmare, lichidările de război etc.) ori ca atașat militar la Paris (1922-1923) ori la Londra și Bruxelles (1923-1926). Revenit după 1 noiembrie 1926 la București, el s-a aflat ani la comanda legendarei Divizii a 3-a Infanterie Pitești (1933-1937) ori a fost director al Școlii Superioare de Război în două rânduri (1927-1929 și 1931-1933), Secretar General al Ministerului Apărării Naționale (1928) și, mai cu seamă, Subșef al Marelui Stat Major (1933-1934), domeniu în care intervenția sa pe planul pregătirilor efective pentru apărarea României Mari, singurele ce puteau preveni dezastrul din 1940, s-a dovedit decisivă, prin planurile realiste avansate și susținute cu cerbicie, împotrivi tuturor.

Sfârșitul anilor '30 atestă - dacă mai era nevoie? - intrarea lui Ion Antonescu pe scena vieții politice, atât prin intervenția în favoarea forțelor naționaliste sau acceptarea funcției de ministru al Apărării Naționale în cabinetele Octavian Goga și Miron Cristea (1937-1938), cât și, mai apoi, prin despărțirea treptată de regimul Regelui Carol al II-lea, pentru ca în 1940 să intervină, pur și simplu, divorțul, categoric și public, din cauza cedării fără luptă către U.R.S.S. a provinciilor noastre istorice - Basarabia și Bucovina de Nord. Cedări care, în fond, au inaugurat procesul prăbușirii României Mari și împotriva cărora el, Ion Antonescu, ca unul dintre fondatorii proeminenți ai României Întregite în 1916-1919, a protestat vehement. Avea să fie motivul pentru care, în iulie-august 1940, Antonescu va fi trimis în „surghiun" la Mănăstirea Bistrița, pentru a reveni la București și introdus la Palat tot la cererea Suveranului, care, în haosul provocat de prăbușirea hotarelor României Mari în fața pretențiilor nesăbuite ale imperialismelor vecine mari și mici, în fața pericolelor interne, l-a rugat și apoi i-a „ordonat" la 4 septembrie 1940 să preia Președinția Consiliului de Miniștri. Generalul n-a socotit că, în acel fel, situația se îmbunătățise iar țara fusese... salvată, dimpotrivă, astfel că în noaptea de 5/6 septembrie a impus abdicarea lui Carol al II-lea, ceea ce a provocat automat prăbușirea regimului de dictatură regală, marele vinovat și catalizator al dezastrului survenit.

Generalul Ion Antonescu a fost, evident, propulsat de evenimentele survenite și a atins apogeul carierei sale politice și militare - Conducător al Statului Român. Fără a fost însă și profitor al împrejurărilor nefaste care l-au promovat pe prima scenă politică a țării.

Odată ajuns aici, se impune să-l avem în seamă pe Antonescu-Omul, un capitol despre și pentru care s-au scris atâtea și, desigur, lucrurile nu se vor opri aici, cu certitudinea de-a se realiza, cumva-cândva, un portret robot al Mareșalului, pe măsura tuturor ocaziilor și tuturor așteptărilor sau voințelor. Ceea ce, evident, nici nu-i rostul operei istorice. Dar, pentru că ne aflăm aici, este cazul să menționez că, împotriva tuturor legendelor în circulație, care nu au ca temei, cele peste 30 de volume ce le-am consacrat României în epoca 1939-1945 și Mareșalului, ci simple presupuneri și nechibzuite dorințe, nu m-am numărat nicicând printre cei care am exacerbat meritele și calitățile lui Ion Antonescu, pierzând constant din vedere ori diminuând defectele și neîmplinirile sale. Nici nu se putea astfel, cât timp unul dintre eșecurile sale de proporții, cel mai grozav dintre toate - pierderea Războiului din Răsărit, este mult dincolo de domeniul evidenței, l-a cunoscut și-l suportă (încă) cu stoicism toată lumea românească, în primul rând! Totodată însă, de ce aș neglija, m-a preocupat stabilirea echilibrului între calitățile și defectele individului, între realizările și prăbușirile sale, fiind convins că - procedând astfel - mă aflu pe calea cea bună. În domeniul studiilor istorice, falsele concepte ale „corectitudinii politice", astăzi la modă, n-au ce căuta. Nu demult, sociologul și istoricul francez Jean Sévillia a demonstrat că, de la „corectitudinea politică" s-a făcut lesne saltul la... „corectitudinea istorică", o brutalizare și o mistificare de proporții a trecutului care a fost. Or, în schema obligatorie a „corectitudinii istorice" - atestă același - intră lichidarea complexității faptelor petrecute și triumful maniheismului, reducerea trecutului la o înfruntare permanentă între Bine și Rău, anateminzarea unor personaje și... desolidarizarea de ele, făcându-se și pasul imediat următor - demonizarea lor. Este o înșelăciune, dat fiind că, în esență, nu personajele și faptele trecutului sunt demonizate, ci „noi suntem, prin delegare". Ei bine, în context, cine poate respinge ca, de la o bună vreme, acestui tratament i-a fost supus și Mareșalul Antonescu. Departe, așadar, cât mai departe de domeniul istoriei. Oricum, în afara ei!

În temeiul studiilor și documentelor (ce depășesc de-acum numărul zecilor și zecilor de mii) cercetate în arhivele române și străine, al mărturiilor scrise și probelor orale, personalitatea lui Antonescu se impune de la sine. Nu putem respinge că i-ar fi lipsit: o cunoaștere profundă a trecutului național și a meandrelor politicii și realităților societății în care a trăit; o introducere și opinii ferme, desăvârșite problemele tacticii și strategiei, ale artei militare moderne; o inteligență scăpărătoare și o intuiție exemplară a evoluției faptelor și fenomenelor, decriptate, examinate și comunicate ca atare, peste toate imputațiile ce i s-au adus de-a fi... Cassandra nenorocirilor prognozate; o memorie ieșită din comun, dublată de un spirit de observație și de organizare ieșite din comun; curajul și principialitatea, desprinderea de orice arivism și tentație de coruptibilitate; naționalismul sincer și devotat, afirmat deschis și în „spiritul veacului", triumfător, și prin contribuția lui, o dată cu făurirea României Mari la 1918; adversar necondiționat al politicianismului și al tuturor tendințelor vremii (liberale, conservatoare, național-țărăniste și, nu mai puțin, legionare sau fasciste). Anticomunist de calibru, în teorie și practică, preocupat de dificultățile cea aveau să se abată asupra României Mari ca rezultat al vecinătății nenorocite a U.R.S.S., cu pretențiile sale teritoriale și ideologice imense; convingeri ferme în rosturile alianței anglo-franceze pentru apărarea României până la 1939, iar după 1940, ca aliat al celui de-al III-lea Reich, inițiator și factor al cooperării româno-germane în fața pericolului bolșevic și a comunizării Europei în cazul victoriei lui Stalin; dragostea fierbinte de țară și de popor, de bine și de dreptate, dispus oricând pentru sacrificiul suprem întru apărarea și salvarea drepturilor și intereselor naționale.

Într-un editorial memorabil, încredințat presei după ce Carol al II-lea l-a investit pe Antonescu ca prim-ministru, inegalabilul N. Iorga îl dezvăluia în acest chip: „...Acest nume amintește rezistența mândriei românești din timpul Marelui Război [1916-1919], sfaturile pe care tânărul colonel de atunci le-a dat neînfricoșatului General Presan, apoi severul director al Școalei de Război, formând ofițeri pentru luptă, nu pentru paradă și onoruri, pe acela care, în clipa când armata noastră pornea pe calea unei organisări greșite, opunea o concepție diametral deosebită într-un memoriu pe care trebuie cândva să îl publice ca să se vadă răspunderile, pe omul modest care, neputând atinge ținta sa, nu s-a gândit decât să se întoarcă la datorie, în sfârșit pe omul de caracter care n-a cunoscut mijloacele prin care se ajunge mai ușor. Acesta este Generalul Antonescu pentru noi, afară de speranțele pe care le trezește marea sa valoare militară..."

Este de la sine înțeles - cum s-ar fi explicat altfel? - că, pe măsura calităților de excepție ale Mareșalului Antonescu, defectele, ele însele, n-au fost mai puține și nici de fel neînsemnate. Nimeni nu poate pretinde, fără prejudiciul cauzat unei abordări obiective, a fi trecute sub tăcere. Nefiind admisibil, evident, a promova hagiografia în istoriografie. În fapt, niciun moment, Antonescu n-a pretins calități și merite inexistente ori neverificate. Atunci?

Cu scurgerea anilor, Antonescu și-a aflat cel mai bun aliat în măsură să-i probeze oricând cariera militară de excepție în foile de apreciere, toate păstrate cu chibzuință în arhive, și atestând că vreme de multe decenii (1904-1937) el a primit an de an calificativul foarte bine, mai puțin pentru 1933-1934, când a intervenit o dispută personală cu superiorii săi, generalii Paul Angelescu și N. Samsonovici, care l-au atenționat fără rezerve cu... rău. Sub acest aspect, netăgăduit, de mare interes sunt obișnuitele foi calificative anuale, valorificate în ultima vreme de specialiști, impunându-se a selecta câteva exemple:
- Din foaia calificativă pe anul 1907 (semnată de col. E. Pretorian, cdt. Regimentului 1 Roşiori): „Foarte bun ofițer sub toate raporturile. Prin zelul și priceperea lui la serviciu a atras atenția șefilor săi. A fost însărcinat cu conducerea și instrucția plutonului de pionieri, de care s-a achitat în mod deosebit. Ofițer foarte serios și cu o conduită exemplară. Merită din toate punctele de vedere a înainta la alegere, pentru care îl propun";
- Din foaia calificativă pe anul 1909 (semnată de căpitan M. Zaharescu, cdt. depozitul de remontă): „Ofițer eminent, sub toate raporturile. Se distinge în toate acțiunile sale și desfășoară energie extraordinară. Excepțional de inteligent și conștiincios, foarte bun instructor și călăreț îndrăzneț, iubește mult calul, excelent camarad, conduită exemplară. În fine este un ofițer de mare valoare, pe care se poate conta în orice împrejurare. Îi prevăd un viitor fericit";
- Din foaia calificativă pe anul 1912 (semnată de col. Bassarabescu, cdt. Regimentului 4 Roșiori): „Sănătos și rezistent la oboseli. Prea inteligent, cu prea bună judecată, cu bună cultură militară [...] Este deja caracterizat ca având aptitudini speciale pentru serviciul de Stat Major. Îl propun, din nou, pentru înaintare excepțională, la gradul de căpitan";
- Din foaia calificativă pe anul 1913 (semnată de generalul Al. Averescu, cdt. Diviziei 2 Cavalerie după operațiunile din Bulgaria): „...A lucrat cu stăruință și pricepere zi și noapte, divizia fiind improvizată și timpul foarte scurt. În lucrările sale, cea mai desăvârșită ordine [...] În timpul operațiunilor a fost, cu deosebire, întrebuințat la recunoașteri și transmitere de ordine la distanțe foarte mari și în terenuri extraordinar de dificile. Străbătând fără preget, în timpul nopților, pe vreme rea și izolat, regiuni înțesate de comitagii, mi-a dovedit că posedă, în gradul cel mai înalt, calitatea de căpetenie a ofițerului de cavalerie și Stat Major, și anume: Curajul în singurătate. Curaj și sânge rece deosebit [...] L-am găsit adesea în spital, la Pirdop, printre holerici, unde se ducea fără niciun ordin, ci numai din dorința de a stăvili teribilul flagel. Le ducea tutun și-i îmbărbăta, încredințat că, dacă fiecare făcea cât de puțin se pricepe în acest sens, boala se va stinge. Era, în adevăr, devotat. În tot timpul războiului, deși a fost supus la oboseli extraordinare, a găsit și timpul de a ține jurnalul la curent, în mod foarte conștiincios. A fost întotdeauna sănătos, foarte voios și dornic de a merge înainte. Mult simț național și excelent patriot. În rezumat, am rămas cu impresia că este un ofițer de cavalerie și de Stat Major și că, cu un asemenea om, se poate întreprinde orice. El merită orice distincțiune. A fost propus de Comandantul Diviziei 2 Cavalerie pentru Steaua României de Război";
- Din foaia calificativă pe anul 1915 (semnată de col. I. Zadik, șeful Statului Major al Corpului 4 Armată): „De la mutarea sa în Corpul de Armată, conduce Biroul Operațiilor. În scurt timp de la luarea biroului în primire, s-a pus foarte repede la curent cu lucrările lui, dovedind o aptitudine deosebită. Studiază și rezolvă foarte bine chestiunile respective [...] Cultura generală foarte bună, cunoștințe militare superioare căpătate în Școala de Război. Posedă foarte bine principiile relativ la conducerea trupelor în război. Judecă foarte bine situațiile tactice și strategice, pe hartă și teren [...] Are foarte mult spirit de ordine și metodă, care, unite cu cunoștințele sale superioare, cu energia și râvna, devotamentul ce pune în serviciu, denotă pe căpitanul Antonescu ca un ofițer de mare valoare. Este sănătos și rezistent pentru campanie. Conduită exemplară, educație aleasă. Este un eminent ofițer de Stat Major";
- Din foaia calificativă pe anul 1917 (semnată de generalul Constantin Prezan, șeful Marelui Cartier General): „De la începutul campaniei [1916] maiorul Antonescu a lucrat ca șef al Biroului Operațiilor, direct sub ordinele mele, așa că am avut ocazii multiple de a-l aprecia. Este un ofițer de o mare valoare, cu cunoștințe, vederi limpezi, energie, conștiințăm forță de lucru și mult caracter. Merită cu prisosință pentru bine Armatei a fi pus cât mai repede pe treptele mai înalte ale ierarhiei";
- Din foaia calificativă pe anul 1919 (semnată de lt.-col. Ion Sichitiu, șeful Secției Operațiilor a MCG): „Ofițer superior, distins din toate punctele de vedere, caracter hotărât, voință de fier. Orice calificare i-aș face, ea nu va putea ilustra îndeajuns meritele ce-i revin, grație muncii rodnice și fără preget ce a depus în postul de multă încredere ce-l ocupă, ca șef al Biroului Operațiilor [...] Ofițer de Stat Major de mare valoare. Interesele Armatei reclamă ca lt.-colonel Antonescu să ajungă cât mai curând, repede, la înaltele comandamente la care are tot dreptul să aspire. Îl propun pentru înaintare la gradul de colonel, în mod excepțional, atât în arma sa cât și pe Stat Major, precum și la comanda de regiment";
- Din foaia calificativă pe anul 1920 (semnată de general N. Sinescu, inspector Cavalerie): „Lt.-col. Antonescu este un ofițer desăvârșit și merită cu prisosință a înainta în mod excepțional la gradul de colonel, atât pentru Statul Major cât și pe armă. I se poate încredința orice fel de comandă, conducere sau serviciu superior și le va duce pe toate la bun sfârșit";
- Din foaia calificativă pe anul 1922/1923 (semnată de colonel adjutant I. Florescu, șeful Diviziunii II din cadrul MStM român): „Colonel Antonescu a făcut serviciul de atașat militar la Paris, de la 30 august 1922 la 1 iulie 1923, iar de la această dată a fost numit atașat militar la Londra. Ofițer de o capacitate militară incontestabilă de care a dat dovadă pe tot timpul războiului [1916-1919] cât și cât timp a comandat Școala de Cavalerie de la Sibiu. Posedă calități remarcabile de caracter, hotărâre, curajul răspunderii și inițiativă. Susține cu energie părerile sale pe care știe să le urmeze cu tenacitate, a fost apreciat în mod strălucit pentru toate serviciile sare i s-au încredințat";
- Din foaia calificativă pe anul 1928 (semnată de general C. Lăzărescu, subșeful MStM român): „Este un ofițer de toată valoarea și din toate punctele de vedere";
- Din foaia calificativă pe anul 1931 (semnată de generalul Moruzi, inspector general Cavalerie): „Ofițer cu calități cu totul excepționale. Pe lângă cunoștințele deosebite, afirmate într-o rodnică carieră, are și neprețuita însușire de a fi și un mare caracter și un ofițer pătruns de sentimente de înaltă morală [...] Perspectivele în care ale acestui ofițer sunt nelimitate";
- Din foaia calificativă pe anul 1932/1933 (semnată de generalul M. Ionescu, cdt. Corpului 1 Armată): „...Dotat cu o cultură superioară militară și generală foarte vastă, înzestrat cu o inteligență foarte pătrunzătoare și cu o voință de fier, de o tenacitate fără seamăn în toate chestiunile care ating interesele superioare ale Armatei, de o putere de muncă cu totul în afară din comun și care servesc de strălucit exemplu subalternilor săi, Generalul Antonescu se impune ca unul dintre viitorii mari conducători ai Armatei, atât prin capacitatea sa excepțională, cât și prin patriotismul cu care sacrifică Instituției întreaga sa activitate";
- Din foaia calificativă pe anul 1934/1935 (semnată de generalul I. Sichitiu, cdt. Corpului 1 Armată): „...Este inutil să înfățișez aici, în câteva rânduri, însușirile ostășești și aptitudinile de a comanda ale Generalului Antonescu, ele sunt prea bine cunoscute de toți șefii, prea bine reliefate de trecutul său și prea bine apreciate de către toți cei care l-au avut în subordine sau au avut legături de serviciu cu el [...] Lăsând la o parte temperamentul său care uneori nu poate fi suficient stimat, recunosc la Generalul Antonescu caracterul său hotărât, puterea sa extraordinară de muncă, curajul hotărârilor și al faptelor sale, demnitatea cu care apără prestigiul funcției ce îndeplinește și pe acela al subalternilor săi, dar, mai presus de toate, patriotismul înflăcărat și luminat care îi animă toată ființa sa și care uneori trece dincolo de uzanțe";
- Din foaia calificativă pe anul 1936/1937 (semnată de generalul P. Dumitrescu, cdt. Corpului 1 Armată): „Generalul Antonescu comandă Divizia 3-a de Infanterie în mod remarcabil din toate punctele de vedere. Ofițer General, care are toate însușirile, virtuțile și capacitatea, recunoscute de întreaga oștire - ca un strateg emerit, un fin tactician și un organizator de forță. Trecând prin fața ochilor mei toate Corpurile de Armată, în calitate de Inspector General de Armată (2 și 3) - nu am dat peste un statut de serviciu atât de strălucit, ca al Generalului Antonescu. În timp de pace: în toate însărcinările și comenzile avute, de la primul grad până la cel de General, a fost întotdeauna întâiul, ales dintre aleși, satisfăcând cu prisosință și chiar peste așteptări toate misiunile ce i s-au dat. În timp de război (1916-1918)a fost inspiratorul și animatorul fără egal al marilor înfăptuiri ce au dus la înfăptuirea idealului național, și pentru care nu avem destule cuvinte pentru a-i fi recunoscători. Datorită probității, modestiei și caracterului său integru, nu a vrut să pună Steaua de General, deși i se oferise la Tisa, înaintea camarazilor săi. Câtă demnitate, câtă cinste ostășească!!!".
- Va urma –

-------------------------------------------------
[1] Gheorghe Buzatu, Antonescu, Hitler, Stalin, Iași, Grupul Editorial Demiurg, 2008, p. 6-17.