Alexandru Predescu - Scriitor, București

Iorga și Vrâncioaia

„Pentru cei aflați sub ocupație dușmană, primăvara lui 1918 aducea zvon de pace, în care lacrimile bucuriei se amestecau cu cele ale durerii. Urmau să se întoarcă ai noștri de pe front, dar nemții rămâneau. Pe chipurile bătrânilor citeam o adâncă mâhnire, auzindu-i vorbind uneori despre nu știu ce mișelie urzită de vrăjmaș, la București, cu hotarele țării. Poate că nici ei nu știau prea mult, sau, poate că, la cei cinci ani ai mei, mă socoteau prea necopt pentru înțelegerea marilor dureri. Rămâneam doar cu cele pe care le trăiam zi de zi. „Komandatura" ne luase până și cloșca din cuibar, iar „feldvebelul", tot căutând cu spanga grâu și porumb dosit, făcuse ciur din bietele noastre perne și saltele. Ca să le mai cârpească, mama plecase prin sat după ceva fire de bumbac, întrucât ața era doar o amintire. Tocmai atunci, un străin dădu buzna în casă, speriindu-ne. Am aflat că e tata, când i-am zărit lacrimi în ochi, și când un glas șoptit sugrumat de emoție:
- Copiii mei dragi!...

În naivitatea mea mi-l închipuisem un fel de Făt-Frumos, plecat să facă minuni la război. Dar acum, cu țeasta lui rasă și mustața aproape albă, slab ca o trestie și cu nici o umbră din vlaga celui ce dobora zmeii, ucidea dureros imaginea cuceritorului erou al basmelor noastre. Încercam, și nu izbuteam, să reconstitui în memorie ceva din figura celui plecat de acasă cu aproape doi ani în urmă și nu-mi aminteam decât înfiorare ciudată, de o toamnă mohorâtă și rece și că o zărisem pe mama pentru prima oară lăcrimând. În ranița aruncată pe un scaun, alături de niște biscuiți cazoni, ce mi s-au părut o bunătate a pământului, am dat peste câteva numere din ,,Neamul Românesc", într-un format mic, tipărit cu literă ștearsă, pe hârtie gălbuie și groasă, cu fața pătată ici-acolo de câte o fibră lucioasă de pai. Ele au fost primul meu abecedar. Pe foile aspre și pale am început a sloveni, ca, în scurt timp, să pot citi ușor.

Cu toată frăgezimea vârstei, coaptă însă prematur în suferința celor aproape doi ani de aspră stăpânire germană sub care trăisem, simțeam în articolele semnate ,,N. Iorga", o înfiorare ciudată, pornită parcă dintr-o vibrație uriașă, în care trăiau laolaltă bărbăția și speranța unui „neam părăsit la răscrucea furtunilor, care bat totdeauna în aceste locuri de ispititor belșug". Deși, uneori, nu le înțelegeam întreg tâlcul, patosul lor trezeau în mine un fel de vrajă, în care se învălmășeau dureri, revolte și elanuri eroice. Încărcate de un patriotism viguros, în care clocoteau toate încercările prin care trecuse și trecea acest neam și petecul său de pământ, articolele lui îmi umezeau adeseori ochii, mai ales când prin negurile crunte fulgerau încrederea într-un destin luminos. Învățasem pe dinafară pasaje întregi, cu toate frazele lor lungi, scrise însă emoționant și simplu, pentru cei mulți din tranșeele morții. Auzindu-mă, tata m-a mângâiat bucuros, fiindcă avea un adevărat cult pentru marele nostru istoric și patriot:
- Bravo, băiețaș!
Mi-am amintit atunci, ca prin vis, un glas de demult, care sunase tot așa de blând, dar, care, acum mă fascina ascultându-l cum deapănă întâmplări ciudate, petrecute undeva, departe, într-o lume ce-mi părea ireală și în care oamenii mergeau cot la cot cu moartea, fără spaimă, ca într-o ursită a firii.

- Cine-i Iorga, tată?
- Greu să-nțelegi, copile! E o ființă, care, pe fața pământului, se naște poate una la o sută de ani. Și a scris atâtea cărți, câte nu pot încăpea în biblioteca mea, a popii Cheșcă și a școlii. Sunt fericit că l-am cunoscut, avându-l vecin în Iașul războiului, pe care-l sufocau pribegii și-l doborau foametea, tifosul și frigul.
- Spune-mi, te rog, tată! mă tot alintam, fermecat de felul său de a povesti cu privirea pierdută într-o lume ce se trezea din amintiri.
- Fiind trecut de vârsta frontului, fusesem mobilizat la „Crucea Roșie". Duceam c-o dubă saci cu pansamente și damigene cu tinctură de iod pe la spitale. Câțiva cărăuși pieriseră de tifos înaintea mea și-mi așteptam din ceas în ceas același sfârșit. Am scăpat și datorită norocului, dar și pentru că ocoleam casele ticsite de refugiați. Îmi încropisem singur un adăpost cât chilia lui Daniil Sihastrul, în grajdul unei curți boierești, al cărui stăpân fugise la moșie de teama molimei. Trăsesem un perete din împletitura unui grad doborât de vânt, pe care-l bulgărisem zdravăn ca să țină de cald. Țăndărisem ieslea și stănoagele, stivuindu-le în odăiță. Cu economie, am putut să înfrunt gerul uneia dintre cele mai cumplite ierni din câte mi-a fost dat să trăiesc.

În chilia mea îi aveam musafiri aproape zilnic, măcar la încălzit, pe Cusin și Pavel Suru, care se îngrijeau de apariția ziarului „Neamul Românesc" al lui Iorga, fiindcă ei locuiau cu alți refugiați în casa boierească, mare, întunecoasă, și, mai ales, rece. Când din depozitul „Crucii Roșii" porneau la măcinat cereale, ori cartofi și fasole spre spitale, de prin sacii roși de șoareci mai curgea câte ceva în fața magaziei. Adunam cu mătura semințe de tot soiul ori bob cu bob de pe luciul zăpezii. Acasă le spălam și le puneam la uscat pe sobița de tuci, până ce m-am trezit cu aproape jumătate de sac amestecătură de grâu, orz, porumb și ovăz, dar și cu câțiva pumni de fasole și vreo trei-patru kilograme de cartofi, tăinuiți într-o cutiuță sub patul de campanie. Eram, în foametea de atunci a Iașului, un om bogat. Pisam semințele într-o piuliță, făcând niște turte, pe care le coceam pe plită. Uneori, seara, la zile mari, un cartof scos din spuză plătea cât odinioară o friptură de purcel, la grătar, iar o ciorbă lungă, cu trei boabe de fasole, „cât un clapon la frigare, savurat într-un separeu la Capșa", cum o aprecia Pavel Suru, sorbindu-o lacom. Pe sobiță fierbea ibricul cu ceai de tei, amăgit cu puțină miere, scoasă din știubeiul sălbatic al unei scorburi. Din ceaiul acesta a sorbit și Iorga, când l-am avut oaspete, într-o noapte pe care n-o pot uita.

Ninsese sălbatic vreo două-trei zile în șir. Orașul gemea sub omăt. Pe ulițele pustii trecea din când în când câte o sanie, cu boii gâfâind, purtând stive macabre spre cimitire. Și bătea un vânt turbat, de parcă toate se îndârjeau împotriva unor bieți oameni. Mă întorsesem de la Spitalul Golia și, rebegit, tăifăsuiam cu Suru la ușa sobei. Pe o asemenea vreme câinoasă, bătăi disperate au zguduit ușa. Mi-a trecut pragul, c-o pală de vifor, Iorga, la fel de viforos:
- Ce-i cu ziarul, Domnule Suru? N-am primit șpalturile pentru corectură, iar pe Cusin parcă l-a spulberat Crivățul acesta nebun!
- N-avem cerneală, Domnule Profesor! Am cerut celor de la „România" (gazeta oficială - n.n.- A. P.), dar nici ei n-au. S-au înzăpezit trenurile și drumurile, dar nu vă frământați! Mâine aveți corecturile. Cerneala fierbe!
Ochii mari și rotunzi ai lui Iorga parcă se dublaseră.
- Cum, adică, fierbe? Vă purtați toți de parcă v-ar fi ciupit păduchii exantematici și ați avea febră!
Glasul de bănățean blajin al lui Suru potoli pentru câteva clipe furia savantului:
- Domnule Profesor, prietenul acesta al meu a găsit o boiangioaică. Sub șopronul din fundul curții încropește acum un fel de cerneală din funigine și buruieni. Am încercat-o. Ne facem treaba cu ea!

Neîncrezător, Iorga a sărit ca mușcat de șarpe. Cu pașii lui mari porni parcă să măsoare nămeții spre șopronul din fundul curții, unde se plămădea soarta „Neamului Românesc". A dat peste o bătrână cu părul ca neaua. Noi de abia ne puteam ține după el, poticnindu-ne și făcând mătănii prin zăpada până la brâu, ajungându-l când o întreba iritat:
- Crezi dumneata, că se va scrie cu asemenea ciorbă?"
Mestecând cu bățul o zoaie întunecată, într-un căzănel de fiert rufe, bătrâna-i răspunse liniștit:
- De scris, nu, dar de tipărit, da!
Să-l convingă, îi întinse un șpalt de probă, continuând vorba tot așa de liniștită:
- E puțin cam spălăcită zeama, dar o mai leg și o să vă placă!
- Și cât ceri pentru munca dumitale?
Cât era de înaltă și bătrână, femeia a sărit cu sprinteneala pe care i-o dăduse o nebănuită revoltă, fulgerându-l cu privirea:
- Domnule Iorga, am pe front trei băieți! Știu că foaia Dumneavoastră merge-n tranșee spre mângâierea și îmbărbătarea unor suflete chinuite, dar umblă din mână-n mână și pentru alinarea inimilor noastre, ale celorlalți năpăstuiți. Asta mi-e plata!

Lui Iorga i s-au umezit ochii. A înmărmurit o clipă, până ce i s-a dezlegat glasul:
- Să trăiești, măicuță, și să-ți vezi sănătoși acasă toți copiii!
Emoția nu i se risipise încă, iar noi tăceam, ca să nu-l stânjenim. L-am auzit apoi, trezit din tulburarea-i adâncă:
- Dumneata, măicuță, ai auzit de întâmplarea de demult al Vrâncioaiei?
- La noi o știu și copiii, că ne e dragă tuturora!
- Uite, până azi nu mi-am închipuit cum va fi arătat acea strașnică femeie din vremea lui Ștefan cel Mare. Acum știu! Așa ca dumneata!
Iorga a strâns mâna murdară de funigine a boiangioaicei, pornind cu pașii săi uriași spre poartă. De abia am putut să-l oprim:
- Domnule Profesor, sunteți ud leoarcă și dârdâiți de frig! Vă rugăm să intrați puțin aici în cămăruță, să beți un ceai și să vă încălziți!
Înăuntru am dat de Cusin și de poetul Gheorghe Cair, care, stând pe butucii ce țineau loc de scaune, aproape că mângâiau soba cu mâinile înghețate. Au sărit amândoi, înclinându-se.
- Vă căutam să vă informez de motivul întârzierii! îl întâmpină Cusin.
- Bine, bine! Știu că ești inimos!

Iorga sorbea încet din ceaiul de tei, minunându-se de „prăjiturile" mele, pe care le ridicam de pe plită, ungându-le cu puțină miere.
- Ei, dumneata ai asemenea bunătăți în vreme ce acum câteva zile am găsit pe primul-ministru mâncând mămăligă prăjită, cu ceai!
Când a aflat din ce aluat complicat sunt făcute turtele mele, mai că nu-i venea să creadă. Am omis însă ca să-i destăinui și modul în care recoltam grăunțele.
- Ce mai știți de la București, Domnule Iorga? întreabă, pe neașteptate, uitatul poet Gheorghe Cair.
- Foamete, boală, internări de ostateci, întuneric și frig. Strănepoții lui Goethe taie platanii din Cișmigiu și de pe bulevarde. Orașul parcă stă să moară, iar suferința oamenilor e îngrozitoare!
- Sărmanul București! îl căină Cair, apoi, cu ochii triști, începu să șoptească aproape câteva versuri ce sunau atât de dureros în acea cumplită iarnă ieșeană, în care îl evoca:
Îți pomenim cu o durere vie,/ Chivuțele cu flori și ochii buni,/ Oltenii cu cireși și cu căpșuni/ Și vuietul acel de veselie!"

Versurile ne picuraseră în suflet un fel de pâclă, care venea de departe cu gust amărui, dar care, parcă niciodată nu risipise dintr-un colț al inimii noastre, nici legănatul colibițelor, nici florile chivuțelor cu ochii buni. Se părea că și Iorga era prins de aceleași mreje ca și noi, când rupse tăcerea:
- Domnule Cair, nu de nostalgie avem acum nevoie, ci de bărbăție! Chivuțele dumitale au astăzi ochii plânși, oltenii sunt pe front, iar vuietul de veselie s-a stins!

Eram uluiți. Profesorul strângea însă cu atâta tărie cănuța de pământ ars din care sorbise ceaiul, încât credeam c-o sparge. Ne-am dat seama că-și înfrânge slăbiciunea din convingerea că un popor doborât de atâtea nemeritate dureri trebuie încurajat oriunde și oricum, chiar în fața câtorva inși, aparținând însă aceluiași destin. A doua zi l-am văzut pe marele Dascăl corectând șpalturile în cabina unui teatru de varietăți, pe masa casierului. Puțini sunt însă cei care știu că multe numere din ziarul „Neamul Românesc" au fost imprimate cu „ciorba" boiangioaicei și că Sadoveanu, care conducea oficialul „România", a folosit o vreme aceeași cerneală.

Impresionat de cele povestite de Iorga, primul-ministru a dat dispoziție să fie cumpărate câteva mii de exemplare din ziarul lui spre a fi trimise pe front și, în același timp, Ministerul de Război să demobilizeze pe unul dintre fiii boiangioaicei, iar ceilalți să primească concediu. N-a mai fost găsit în viață decât cel mai mic dintre feciorii acesteia, care, sosit acasă în cârje, nu și-a mai putut vedea mama, moartă între timp de tifos"[1].

Barbă de mitropolit

Copil, aveam să-l zăresc prima oară pe Iorga la târgul care se ținea anual la Vălenii de Munte, în ziua de Sfânta Maria mare, pe locul unde e astăzi parcul orașului. Coborau de la munte ciobani cu lână și burdufuri de brânză, să le schimbe pe grâul și porumbul adus de „cojani", cum erau numiți oamenii câmpiei. Veneau și tăietori de lemne, cu marfa stivuită în sferturi, ori cu șiță și bârne pentru case. „Butarii" își aveau rânduit colțul lor cu vase din doagă, iar „delenii", alt colț, cu vase pline de licoarea podgoriilor și a livezilor de pruni. Deodată, tata îmi adună privirile ce-mi rătăceau peste viermuiala bâlciului:
- Uite-l pe Iorga!
Un om înalt, cu pălărie imensă și barbă de mitropolit, căuta, oprindu-se printre lemnari, trei stâlpi de stejar pentru pridvorul casei. Cum i se părea ceva potrivit, dulgherul care-l însoțea îl împiedica cu îndărătnicie:
- Ne trebuie stejar uscat vreme de câțiva ani la adăpost. Altfel crapă!
- Am eu asemenea stâlpi! spuse tata.
- Bine, negustorule, unde-s?
- Vi-i trimit mâine acasă!
- Mâine-s la București. Poimâine!
A doua zi au fost duși la Văleni și trântiți în curte.
- Ce-s stâlpii ăștia? întreabă oarecum înciudată coana Catinca Iorga.
- I-a cumpărat ieri de la târg Domnul Iorga! minții eu, așa cum fusesem învățat.
- Domnul Iorga, Domnul Iorga!... psalmodie nemulțumită dumneaei.
- Cât trebuie să vă dau?
- Sunt plătiți, doamnă!

Am observat uimire pe figura-i distinsă. Era bucuroasă că, deși i se încălcaseră atribuțiile gospodărești, soldate uneori cu boroboațe, când ilustrul ei soț avea asemenea inițiative, de data aceasta făcuse o treabă bună. Priveam îndelung clădirea veche, în cel mai pur stil românesc, despre care auzisem că, drept răzbunare, nemții o transformaseră, în timpul războiului, în cârnățărie și grajd, barbarie care lăsase urme ce se cereau șterse. Câteodată, întâmplări din viața oamenilor cad pradă unor coincidențe atât de bizare, încât par ticluite de un hazard, dispus să amuze. O asemenea întâmplare avea să se petreacă sub acoperișul casei noastre din apropierea Vălenilor de Munte, prin anul 1924"[2].

Cu Istoria mori de foame!

Pe malul drept al Teleajenului, în mijlocul unui parc de stejari seculari, parte din fostul domeniu Plopeni al lui Friederich Bosell, cel cu celebra sală de baluri, concerte și teatru de pe Podul Mogoșoaiei a veacului trecut, își ridicase o vilă academicianul Gheorghe Balș, membru pasionat al Comisiei Monumentelor Istorice și apropiat colaborator al lui Iorga, cu care scrisese, în colaborare, Histoire de lʼArt Roumaine, apărută la Paris cu doi ani mai înainte. Pe celălalt mal se zărea mânăstirea Zamfira, necropola familiei Iorga. Primăvara fusese ploioasă. Apele năvalnice ale Teleajenului rupseseră podul de lemn, ridicat în pripă, la retragerea din 1916 a oștirii noastre spre Moldova. Acum se trecea prin vad ca în vremurile de demult. La fel trecuse și mașina lui Balș, aducându-l pe Iorga de la Vălenii de Munte, într-o sărbătoare, ca invitat în tihna vilei de pe malul gârlei.

Plecat din Sinaia spre București, primul-ministru Ionel Brătianu se abătuse din drum să-i facă o surpriză cumnatului său Gheorghe Balș, unde avu și el surpriza să-l întâlnească pe Iorga, temutul adversar al liberalilor în dezbaterile parlamentare. Cum Camera Deputaților nu se mutase în Dealul Patriarhiei, amândoi s-au bucurat de un „armistițiu" neașteptat, în răcoarea imensului parc. Ba, primul-ministru a fost încântat să-și conducă „dușmanul" la Vălenii de Munte, urmând să-și continue apoi drumul spre Capitală, cât mai grabnic, fiindcă dinspre Cicaș și Muntele Roșu se buluceau nori, iar șoseaua Ploiești-București rămăsese același drum prăfuit ca-n vremea când îl croise vodă Bibescu, sau, în caz de ploaie, o albie de noroi. Teleajenul își anticipa viiturile c-un vuiet care înfiora luncile, chemându-ne pe malurile lui, în care se zbătea cu furie oarbă. Noi, copiii, priveam uluiți rostogolirea sălbatică a apelor și cu inconștiența unei naive cruzimi, făceam haz, încercând să tragem cu prăjina câte-un coteț furat cine știe de unde, în care, uneori, mai auzeam cârâind vreo orătanie, scăpată ca prin minune, ori ca atunci când o șatră de rudari, aciuată-n luncă, pescuise un porc înecat, savurându-l lângă vetrele încinse. În acea zi, însă, Teleajenul adunase aproape tot copiletul satului la un spectacol neobișnuit: prinsese în chingile lui de apă, nisip și nămol un automobil. Amenințarea ploii mă sechestrase în casă prin voința autoritară a mamei. Fierbeam. Atunci se auziră bătăi la ușă și moș Constandin Parmac, vecinul nostru cel mai apropiat intră grăbit, adresându-se tatii:
- Coane Grigore, a rămasără niște boieri cu otomobila-n Teleajen. N-am putut s-o urnesc c-o singură pereche de boi. Dă-mi-i și pe-ai dumitale!
- Ia-i, Constandine! Vezi că am și-o tânjeală zdravănă lângă iesle!
Am țâșnit pe lângă bătrân și-ntr-un suflet eram pe malul apei. Mașina se împotmolise la vreo douăzeci-treizeci de metri de țărm. Apa bătea însă aici într-un cot, învârtejindu-se, încât n-a fost ușor să fie trasă la mal „otomobila" lui moș Constandin.
Primul care a pus piciorul pe pământ era un bărbat înalt, bărbos și foarte agitat. L-am recunoscut uluit pe Iorga. Al doilea, mai scund, purta „țilindru" și redinglotă, cum am văzut îmbrăcați miniștrii, în pozele de prin „Universul". În umbra sălciilor de pe mal nu mi se părea mai bătrân decât Iorga, dar, când și-a scos jobenul să-și tamponeze fruntea cu batista, i-am zărit părul alb.
Ridicând capota mașinii, șoferul și-a pus mâinile-n cap:
- Domnul prim-ministru, - se adresă el boierului cu țilindru -, a intrat atâta apă, nămol și nisip la motor, că-mi trebuie ceasuri întregi ca să-l curăț!
Așa m-am dumirit că necunoscutul era Ionel Brătianu.
- Profesore, să ne întoarcem la cumnatul meu!

Iorga încuviință din cap. Parcă-i pierise glasul. Cine știe câte treburi era silit să lase în părăsire! Ce maldăre de cărți necitite, ce manuscrise așteptau punctul final pe masa de lucru!
- Vă duc eu pe o scurtătură, Domnule Iorga! spusei cu îndrăzneală, ieșind în față.
- Ajungem mai repede, că se apropie ploaia!
- Daʼ de unde mă cunoști tu, băiete? întreabă Profesorul.
- Am fost la Universitatea dumneavoastră din Văleni, când ați vorbit despre războiul de reîntregire, apoi la lecțiile domnilor profesori Bogdan și Lupaș!
- Îți place istoria?
- Da! Vreau să mă fac și eu istoric!
- Cu istoria o să mori de foame, băiete! replică scurt prim-ministrul, amuzat, probabil, de hotărârea pe care o manifestasem, dar, în același timp, să-l și provoace pe ilustrul savant.
- Desigur, nu-i o profesie bănoasă. Dacă vrei să trăiești bine, când vei fi mare să te înscrii la Partidul Liberal. O să mănânci numai cozonac!

Ca și cum ar fi vrut să-l contrazică, în clipa aceea un fulger lumină ascunzișurile luncii, iar când trăznetul zgudui văzduhul, ploaia se revărsă tumultuos, de parcă cerul s-ar fi răsturnat subit peste lume. Mai sprinten decât mi-aș fi imaginat, Iorga alerga cu pasul său uriaș în urma mea, pe sub râpa spre care mă îndreptam. Prim-ministrul gâfâia. Am ajuns curând la portița dinspre luncă, dar curtea noastră era lungă, iar casa departe, în celălalt capăt. Am poposit o clipă sub streașina grajdului, apoi am împins ușa, fiindcă vântul se încăpățâna să bată spre noi, udându-ne cumplit. Două vaci rumegau liniștit, măsurându-ne cu ochii lor blânzi.
- Uite ce priviri bovine au, domnule Brătianu! Parcă-i Iuca în parlament, când i-am cerut invalidarea alegerilor din Vlașca!
Șeful liberalilor râdea. Se vede că era de acord, deși Iuca aparținea partidului său, după cum am aflat. Atunci a intrat tata, cu două umbrele. Ne zăriseră pe fereastră.

Ne-a întâmpinat mama în prag. Olteancă îndrăzneață și iute, care nu se pierdea cu firea nici în fața unor asemenea simandicoase figuri, după ce mă trimise la bucătărie să mă schimb, le vorbi musafirilor ca unor oaspeți obișnuiți:
- Văd că sunteți uzi până la piele și o să vă îmbolnăviți. Trebuie să vă schimbați, până vă usuc hainele!
Glasul sunase ca o poruncă fără replică.
După vreo zece minute, prim-ministrul a intrat în sufragerie în hainele albe de dril, pe care tata le purtase la târgul de la Vălenii de Munte, nu cu mult înainte. I se potriveau. Numai gulerul cămășii era prea strâmt, rămânând desfăcut și fără cravată. Când apăru, însă, Iorga, în odaie se dezlănțuiră hohote de râs ale șefului liberal. Era îmbrăcat într-un capot de molton al mamei, pus peste niște haine de iarnă și tot tremura de frig. Mânecile abia-i treceau peste cot, iar pantalonii tatei poposeau numai la o palmă sub genunchi ca un fel de „pecheur".
- Regret, domnule Iorga, că n-am un aparat de fotografiat. Pentru un afiș electoral, imaginea de acum ar constitui cea mai teribilă propagandă anti-iorghistă!

N-am apucat să aud replica, fiindcă, văzându-ne că tragem cu urechea prin ușa întredeschisă, mama ne-a alungat:
- Nu vă e rușine, diavolilor, să ascultați pe la uși?
Râsetele dinăuntru mă atrăgeau ca un magnet irezistibil. Nu se cuvenea, dar am deschis din nou ușa, cât să privesc și să ascult. Era o ocazie unică, pentru o scenă unică.
Șeful guvernului a mâncat cu poftă din puiul fript oltenește, în țest de aramă și-a lăudat vinul.
- De unde-l ai? E excelent!
- De la cumnatul dvs... Eu am plantat viile de la Buftea ale prințului Știrbei!
- Ce soi ai?
- Soi rău, dacă-i vorba de Știrbei! replică Iorga și râsetele continuară cu înțepături și de o parte și de alta. Savantul a preferat mămăliguță cu brânză și smântână, apoi a cerut un ceai de tei, fiindcă tot îi era frig și se temea de răceală.
- Se vede că ați rămas cu gustul lui din timpul războiului, de la Iași, Domnule Profesor! observă tata.
- Ei, da, făcea minuni!
- Mai ales pe viforniță, când umblați după cerneală de ziar!
- De unde știi? Ia stai! Nu cumva?... Ochii dumitale de gâscan (tata avea ochii albaștri, bătând în verde) îmi spun ceva!
- Vă spun că atunci, într-o noapte pe viforniță cumplită, îl căutați pe Suru și l-ați găsit în odăița mea...
- Da, da! Dumneata ai găsit boiangioaica aceea! Totuși, te-am mai văzut undeva! Acum de curând. Țin minte ochii dumitale.
- În târg, la Văleni!
- Ești păcătosul acela, care mi-a vândut stâlpii de pridvor, mințindu-mi nevasta că i-am plătit, ca să mă ia la rost de unde am avut banii!
Râsetele au zguduit iarăși încăperea.
- Cât vă datorează neamul acesta al nostru, minciuna mea am rupt-o din recunoștința pe care el a uitat-o față de Dumneavoastră. Am cinci copii și vreau să știe că am pus și eu un stâlp la casa Profesorului Iorga!

Cât părea de tare, savantul era de o mare sensibilitate. L-a bătut pe tata pe umăr, liniștindu-și înduioșarea:
- Îți mulțumesc, ochi de gâscan!
Scena a fost întreruptă de glasul prim-ministrului:
- Unde-i bătrânul care ne-a scos din Teleajen? Nici nu i-am mulțumit!
L-am adus pe moș Constandin, cu opincile și sumanul mustind de apa spre care mama privea cu strângere de inimă cum i se scurgea pe covor.
- Îți mulțumesc, moșule! Ne-ai scăpat de la mare necaz! îi spuse Brătianu, întinzându-i câteva hârtii nou-nouțe de câte douăzeci de lei, spre uluiala bătrânului.
- Nu se cădea, boierule, să vă las în mijlocul puhoiului, că de când a venitără liberalii ăștia la putere, nici poduri nu mai avem!
Tata făcea fețe-fețe, în vreme ce Iorga se scutura de râs.
- Domnule Brătianu, vox populi, vox Dei! Observația bătrânului face cât zece interpelări în parlament asupra guvernului liberal!...
În timp ce vorbea, savantul se tot scotocea prin buzunare să-i dea ceva lui moș Constandin. Căuta însă în zadar, fiindcă n-avea o lăscaie.
- Iar m-a lăsat Catinca fără un ban! Așa se întâmplă ori de câte ori îmi schimbă hainele!
- Nu vă fie cu supărare! M-a cinstit boierul. Te-i ruga pentru păcatele mele, sfinția-ta! răspunse moș Constandin, care, văzându-l cu barbă și îmbrăcat în negru, îl luase drept un popă fără anteriu, așa cum începuseră să umble de la o vreme, pe la oraș, fețele bisericești.

Întâmplarea n-a rămas fără urmări. În toamna aceea, uneori, când îl întâlnea pe savant pe culoarele Camerei ori Senatului, prim-ministrul i se adresa cu titulatura „Sfinția-ta!" spre hazul parlamentarilor. Iorga nu era însă omul care să rămână dator. Ridicându-se împotriva unui proiect liberal privind impozitul agricol, care afecta pe țărani, Iorga își începu discursul la tribuna Camerei:
- Domnule prim-ministru! Mi te adresezi mereu cu „Sfinția-ta!", fiindcă dumneavoastră liberalii nu aveți nimic sfânt în tot ceea ce faceți!... Mi-a relatat întâmplarea bătrânul H. Stahl, pe atunci stenograf al Camerei Deputaților, care a primit dispoziție să omită introducerea discursului din Dezbaterile parlamentare, ce urmau să fie publicate în „Monitorul Oficial.
S-o fi gândit, oare, bietul moș Constandin, că nevinovata lui confuzie va ajunge un tăios argument politic în parlamentul țării, mânuit de fenomenalul N. Iorga?...[3].

Despărțirea de mamă

„Și, totuși, câtă sensibilitate tăinuia sufletul acestui titan! El, care trăise intens durerea unui neam întreg în clipe grele ale crudei sale istorii, mi-a apărut ca un pisc cutremurat, în aprilie 1934, la mânăstirea Zamfira, când, în pajiștea din jurul bisericii, cobora în mormânt sicriul mamei sale, Zulnia Iorga. Până și acest zguduitor moment din viața oricărui muritor îl trăia în proporții homerice"[4].

-------------------------------------------------
[1] Scrisoare din 24 ianuarie 1987, Fond Pr. Al. Stănciulescu-Bârda, vol. LXXVIII, doc. 8.838, 13 file.
[2] Ibid.
[3] Ibid..
[4] Ibid.