„Sunt convins că acțiunea care începe azi va fi pentru soldatul nostru un titlu de glorie și pentru țară, de mândrie". (Mareșal Alexandru Averescu)
Sunt adnotările generalului Alexandru Averescu, comandantul Armatei a II-a Române, înaintea marilor bătălii de la Mărăști și Oituz, ale unui om care prin determinarea sa a reușit să insufle tuturor, și mai ales combatanților, încrederea în victorie. Nu a fost soldat de pe front care să nu-l fi văzut măcar odată și să nu fi fost electrizat de încrederea și hotărârea care l-a făcut atât de faimos, sau în clipele de deznădejde să nu-l invoce ca pe un idol alături de Dumnezeu. „Un om născut să comande, s-a ridicat din anonimatul masei comune desfășurând o capacitate neobișnuită și a ajuns la un moment de criză națională să simbolizeze vrednicia și aspirațiile poporului său" scria Grigore T Popa într-un articol comemorativ.
Fiul slugerului Constantin Averescu din localitatea Babele din Ismail (de lângă Odesa), după ce va face un an de Seminar Teologic și cursurile Școlii de Arte și Meserii din București, își va găsi vocația militară la 18 ani când participă ca jandarm voluntar în Războiul de Independență din 1877, la sfârșitul căruia primește gradul de sergent. Își va desăvârși pregătirea militară la Școala Divizionară de la Mănăstirea Dealu și Școala Superioară de Război din Torino în 1885. Ocupă numeroase funcții de comandă și avansează până la gradul de general de armată. Al Doilea Război Balcanic (1913) îl găsește ca șef al Marelui Stat Major General, calitate în care coordonează activitățile militare de pe teritoriul Bulgariei.
În anii grei ai Primului Război Mondial a fost mereu alături de soldați, i-a încurajat prin hotărârea și determinarea sa reușind să insufle acel curaj capabil de minuni pe câmpul de luptă. „Vine Averescu", „Taica Averescu", „Trăiască Tata Averescu" erau apelativele care-l însoțeau pretutindeni pe front, dar și după terminarea războiului. „Mereu alături de trupe, se ocupă personal de tot, e calm, curajos, nu dă înapoi în fața unei primejdii, soldații îl adoră" nota cu admirație Regina Maria în jurnalul său referindu-se la acest militar neobosit. Era căutat pentru orice situație disperată sau considerată fără ieșire. De aici și faptul că generalul Averescu era trimis pe toate fronturile și mai ales în locurile unde dezastrul era iminent. Prin calm și hotărâre, nu numai că reușea să rezolve situațiile respective, dar reușea să inducă acea încredere necesară pentru a lua totul de la început. „În fața dezastrului, când totul părea lipsit de speranță singura soluție era - să trimitem după Averescu și să-l punem în fruntea tuturor, fiindcă, deși Angelescu declară că nu-i place omul, e cel mai puternic din câți avem" recunoaște cu obiectivitate Regina Maria.
Și așa a fost.
Armata a II-a a fost pusă sub comanda generalului Averescu în anul de grație 1917, ale cărei victorii în luptă cu un dușman neînduplecat și cotropitor, au făcut ca Averescu să devină erou național, dând peste cap frontul german cu toată degringolada din cadrul Armatei ruse (de sprijin) cuprinsă de volbura revoluției bolșevice. „Am însă ferma încredere în succesul trupelor noastre pe frontul armatei mele [...]. Ne măsurăm aproape în condiții egale cu cei mai buni soldați din lume. Sunt convins că vom învinge". Această convingere a reușit să o transmită trupelor care l-au urmat orbește. Atât de mare era popularitatea generalului Averescu, încât până și generalul Constantin Argetoianu (care a încercat să-i diminuieze meritele) a trebuit să recunoască că "originea acestei psihologii trebuie căutată în faptul că ori de câte ori se ivise o greutate pe front generalul Averescu fusese trimis și izbutise mai întotdeauna să facă față până și situațiilor disperate", iar cu privire la popularitatea sa la nivel național același Argetoianu spunea; „Popularitatea generalului Averescu a fost o psihoză a fruntului pe care demobilizații au dus-o în sate cum ar duce orice altă boală". Așa încât și după război în lumea rurală țăranii îl întâmpinau sărutându-i mantaua fără galoane ca pe front, iar femeile plângând își împingeau înainte copiii.
Mitul Averescu va începe să pălească atunci când va intra în politică, subminat mereu de manevrele dubioase ale lui Ion I.C. Brătianu. Deși în calitate de ministru de externe va pregăti armistițiul de la Focșani (noiembrie 1917), generalul va reuși să tragă de timp și nu-l va semna în mandatul său, această sarcină asumându-și-o mai târziu liberalii prin Brătianu și Marghiloman, ca de altfel și semnarea „păcii punice" de la Buftea (aprilie 2018). A fost de trei ori prim ministru. Deși de fiecare dată a fost sabotat de liberalii lui Brătianu, va reuși totuși să realizeze unitatea monetară, reforma fiscală, reforma electorală cu vot universal (și nu censitar), dar cea mai importantă realizare a fost reforma agrară, realizată prin expropierea a șase milioane hectare de pământ și împroprietărirea supraviețuitorilor Războiului de Întregire a Neamului, familiilor celor decedați în acest război (văduve, copii, părinți), îmbunătățind astfel considerabil viața țăranului român.
Ca un act de recunoștință pentru cei care au căzut pe câmpul de onoare sub comanda sa, se va pune bazele „Societății Mărăști" (a cărei președinte a fost), care avea să reconstruiască zona și localitățile distruse de război împlinind astfel cele patru obiective pe care el ca militar și le-a propus :
- să construiască un monument comemorativ;
- să comemoreze în fiecare an evenimentele ce au avut loc aici în anul 1917;
- să construiască un mausoleu care să adăpostească osemintele celor căzuți aici; români sau dușmani;
- să construiască biserica și școala în satul Mărăști.
Aceste obiective au fost îndeplinite cu aceiași hotărâre cu care a adus glorie Armatei Române pe front și Patriei Străbune, în istorie. „Noi știm că nu a fost alt comandant care să fi stârnit atâta entuziasm și înflăcărare - chiar pe câmpul de bătaie – cât a stîrnit generalul Averescu. Pentru un comandant de oști acesta este elogiul suprem" spunea marele Grigore T Popa, cel care a făcut războiul în întregime și a ținut un jurnal „despre război în timpul războiului" (Subt impresia focului).
În loc de concluzii
Încercând o concluzie pentru cele prezentate mai sus, nu pot să nu fac câteva remarci asupra modului cum istoria acestui popor a tratat marile personalități care efectiv au marcat-o ca evoluție și demnitate :
- după un val de euforie patriotică în perioada imediat următoare războiului, treptat se va așeza un val de penumbră, care va pregăti întunericul ce amenința să se aștearnă peste memoria acelor timpuri ;
- posteritatea - comunistă îndeosebi -, avea să arunce vălul tăcerii în mod discriminatoriu privind personalitățile prezentate aici, personalități care efectiv au făcut istorie și și-au căpătat un loc binemeritat în istoria acestui popor;
- Ecaterina Teodoroiu - despre care nu s-a vorbit nimic până în 1961 - va fi reabilitată în cele din urmă și-și va reocupa locul de Eroină a Neamului în istoria noastră ;
- Regina Maria, care s-a identificat trup și suflet cu istoria neamului în cele mai dramatice momente ale existenței sale ca popor, din nefericire și astăzi, rareori este evocată la adevărata ei valoare cu privire la implicarea sa în evenimentele Primului Război Mondial, atât în derularea lor tragică, cât și în recunoașterea sacrificiului de care a fost capabilă țara pentru a înclina balanța în favoarea aliaților ;
- Mareșalul Averescu - marele comandant de oști pe care l-a zămislit acest popor - strateg de notorietate, erou național al evenimentelor glorioase din vara anului 1917, care, printr-un mod de comunicare unic (întâlnit doar la marii comandanți de oști ai istoriei), s-a identificat cu soldatul din tranșee în momentele grele ale războiului, va fi evocat la fel de rar la adevărata lui valoare ;
- este trist că marii noștri istorici - mulți dintre ei din servilism politic sau lașitate - nu subliniază cum se cuvine asemenea personalități cu mare rezonanță în istoria neamului nostru ;
- evocarea acestor oameni de excepție, făuritori de istorie la modul concret, prin abordarea corectă a exemplului lor, ar putea contribui la formarea și consolidarea sentimentului de demnitate și mândrie națională, atât de necesar astăzi generațiilor care se succed.
Bibliografie
1. Argentoianu C., Memorii pentru cei de mâine, Bucureşti, Ed. Machiavelli, 1997;
2. Averescu Alexandru,Notițe zilnice de război, 1937;
3. Botez Dan, Alexandru Averescu Mareșalul Poporului, Ed. Scrisul, Românesc, Buc.
2013;
4. Constantinescu Richard, Grigore T Popa-medic pe frontul Primului Război Mondial, revista timpul.ro;
5. Gîju Dan, Istoria presei militare, Târgoviște, Ed. Biblioteca, 2012;
6. Kirițescu C, - Istoria Războiul pentru întregirea neamului 1916-1919,ediția,III-a, Ed.
Științifică și Enciclopedică, Buc. 1989;
7. Maria, Regina României, Povestea vieții mele, Bucureşti, Ed. Eminescu, 1991;
8. Moșneagu Marian, Legenda Ecaterinei Teodoroiu:Ce spun Arhivele Militare,
Historia.ro, 2017;
9. Popa T Grigore, Pericolul neisprăviților, Iași, Ed. Gr T Popa, UMF, 2017;
10. Ravaru Dan, Centenarul Marii Uniri, vol 1,2,3,4, Iași, Ed. PIM, 2018;
11. Stamate Lucian, Prizonierul Traciei Occidentale, Bucureşti, Ed. Corint, 2007;
12. Teodorescu N, România în timpul războiului 1916-1918, seria I-a, nov.1919.