„Dumnezeu să ne ajute pe toți - sunt gata pentru tot ce mi se cere - dar trebuie ca aceasta să fie pentru binele țării, a scumpei mele țărișoare pe care o iubesc" (Regina Maria)

„Regina Idealului Național", așa o numea viitorul nostru savant Grigore T Popa, patronul spiritual de astăzi al Universității de Medicină și Farmacie din Iași, care a făcut în întregime războiul „a scris despre război în timpul războiului" (Subt impresia focului) și a văzut-o în acțiune pe cea care și-a pus amprenta pe marile evenimente care au precedat, s-au derulat și au succedat Primului Război Mondial. „Mama răniților" „Regina soldat" „Mama Regina", a avut prin implicarea sa în viața poporului și mai ales în suferințele lui, o imagine cum rar se întâlnește în lumea politică sau dinastică. Direct sau indirect, Regina Maria s-a implicat în tot ceea ce a însemnat suferință, dezastru, umilință, disperare, speranță și împlinire pentru acest popor până în 1930, dar mai ales, în perioada cea mai disperată pe care a trăit-o poporul român în timpul Primului Război Mondial. Poporul a simțit asta chiar din momentul căsătoriei sale cu Regele Ferdinand, în anul 1892, când viitoarea regină primește în dar o cupă de cristal pe care era gravată urarea „Bine ai venit mireasă, de Dumnezeu aleasă, spre a Patriei cinstire".

Fire energică, de o frumusețe și gingășie rară (cea mai frumoasă regină a Europei), avea să se implice în treburile statului, devenind repede sfătuitorul cel mai apropiat al regelui Ferdinand, spre binele poporului. „Sunt gata pentru tot ce mi se cere – dar trebuie ca aceasta să fie pentru binele țării mele" și așa a și fost prin tot ceea ce a intreprins. A suferit alături de popor, s-a aplecat asupra necazurilor și disperării lui devenind astfel o rază de speranță în inima tuturor, bucurându-se la rândul ei de o dragoste nemărginită din partea aceluiași popor. „Toți mă salută cu o bucurie aproape emoționantă, de aceea cred că vizitele mele nu sunt inutile. Le aduc flori, dulciuri, țigări. Cu cei grav răniți stau ceva mai mult. Nu se plâng mai deloc. Un lucru mă zguduie mai mult decât aș putea spune și îmi aduce lacrimi în ochi: când îi întreb dacă suferă îmi spun; da, sufăr, dar nu contează - fie să ajungi Domnia Ta împărăteasa tuturor românilor".

Prima atitudine publică a fost cu ocazia celui de Al Doilea Război Balcanic când, viitoarea regină, în ciuda interdicției impuse de regele Carol I, trece Dunărea pentru a vedea situația ostașilor români în rândul cărora izbucnise o epidemie de holeră. La întoarcere, pe lângă iertarea monarhică, obține amenajarea unei tabere de ajutor pentru acești bolnavi la Sinaia. „Ca prințesă fusese populară, ca regină era și mai iubită" tocmai datorită implicării sale alături de popor. Descendența sa regală anglorusă (verișoara țarului Nicolae al II-lea al Rusiei și regelui George al V-lea al Marii Britanii, cu care coresponda oficial și neoficial), era o speranță pentru Antantă, dar și o resursă diplomatică pentru România. Această descendență se va vădi de mare valoare în timpul războiului, dar mai ales la tratativele de pace încheiate la Paris după război. În calitate de regină va deveni repede un sprijin și un sfetnic al regelui Ferdinand, mai degrabă oscilant în decizii dat fiind originea lui germană, „un bun câine de pază" cum avea să se caracterizeze ea însăși în însemnările sale.

Declarația de război împotriva Austroungariei a însemnat ieșirea României din neutralitate, fapt de mare importanță istorică pentru țara noastră, ce va stârni un entuziasm general de nedescris, pentru că visul împlinirii unității naționale părea mai aproape ca oricând. Însăși „Majestatea Sa Regina Maria va îmbrățișa cauza războiului precum alții o religie". Se implică trup și suflet în organizarea ambulanțelor, a spitalelor militare și va coordona activitatea serviciilor de Cruce Roșie române și străine. Înființează serviciile de infirmiere atrăgând cercetașii (vezi cazul Ecaterinei Teodoroiu) și coordonează activitățile lor. Preia sub înaltul său patronaj asistența medico-sanitară de război în perioada cea mai critică a războiului pentru Regat, a retragerii în Moldova și a epidemiei de tifos exantematic. Colaborează foarte strâns cu misiunea franceză a generalului Henri Berthelot alături de care se implică în reorganizarea asistenței medico-sanitare de război.

Prestanța și optimismul ei stârnea încredere și speranță. „Înfățișarea sa căreia i se potrivește atât de bine termenul de înfățișare de regină, statura ei înaltă [...], dar mai ales expresia privirii în care strălucește inteligența, bunătatea, încordarea, adesea bucuria, alcătuiesc un tot de o atracție irezistibilă" titra presa internațională a vremii. Zilnic, în perioadele grele ale războiului, avea un program extrem de încărcat în îngrijirea bolnavilor, vizitarea răniților în spitale, pe front, în trenuri sanitare și chiar în tranșee. Cu un calm desăvârșit înfrunta moartea și pericolele de orice natură și nu erau puține, de la expunerea pe linia frontului, în tranșee, în bubuit de explozii, până la infecții și contaminare tifică, Regina Maria se implica fără nici o ezitare, pansând răniți, încurajându-i, îmbrățișându-i și consolându-i în disperarea și suferința lor.

Alături de Regele Ferdinand care, cu aceiași dăruire, se expunea riscurilor din tranșee încurajând combatanții și promițându-le pământ după victorie (ceea ce va și face după război), familia regală va realiza acea comuniune sufletească și hotărâre de a lupta, aspecte ce vor deveni fapte de vitejie în gloriosul an 1917. „Am trăit printre ei pretutindeni, în spitale, pe front, chiar și în tranșee, i-am văzut înfometați, scheletici, renăscând la viață, redevenind ființe sănătoase și puternice [...]. Juraseră să reziste ca un zid pentru a apăra ultima părticică de pământ românesc care era încă al nostru".

Un moment emoționant din această dăruire totală, de care era capabilă Regina Maria, este descris de Grigore T Popa, savantul de mai târziu, medic de batalion și de spital în timpul războiului, în jurnalul său, care, într-o secvență prezintă apariția neașteptată a Reginei pe front. „Nesiguranță pretutindeni, boală și foamete, presiune germană în față, anarhie rusească în spate și deodată un zvon - a venit Regina Maria! Într-adevăr venise, la Onești, într-o săptămână de repaos al batalionului. A intrat prin toate barăcile exantematicilor, s-a interesat de rufăria ostașilor și a schimbat câte o vorbă mai cu fiecare soldat întâlnit în cale. Într-o magazie de scânduri, pe mese improvizate rămase cu lemnul gol, ofițerii au luat masa cu Regina. Buna dispoziție revenise. Totul era sărăcăcios și din lipsă, dar nădejdea sclipea din ochii tuturora. Nu s-au ținut toasturi, nu s-a făcut vorbărie, dar din când în când se auzea din munți bombardamentul ca un tunet care vestește ploaia cu grindină. Mulți din cei care au sărutat atunci mâna Reginei au fost peste trei zile îmbrățișați de pământul rece".

S-a opus vehement armistițiului de la Focșani din 26 noiembrie 1917, considerându-l o manevră periculoasă, ceea ce avea să se confirme prin „pacea punică" de la Buftea negociată de liberalii lui Ionel I C Brătianu și parafată prin semnătura germanofilului Alexandru Marghiloman, considerat ca cel mai umilitor și înjositor tratat pe care România l-a semnat vreodată. Pentru acest motiv Regina Maria va intra într-un conflict deschis cu Brătianu și Barbu Știrbei, așa încât Regele Ferdinand nu va parafa acest tratat, prin urmare nu va avea valoare juridică, ceea ce avea să cântărească greu la negocierea Tratatului de Pace de la Paris. Mai mult, la reproșul lui Alexandru Marghiloman că a vizitat câteva sate românești din cele ce urmau a fi cedate Austroungariei (conform "păcii punice") Regina Maria i-a spus de la obraz că "scrupulele lui diplomatice nu au nici o valoare".

„Când țăranii s-au strâns în jurul meu plângând, sărutându-mi mâinile și plângându-și soarta eu le-am spus că nu consider asta un rămas bun definitiv, că mai sunt încă speranțe și că ultimul cuvânt va fi spus de tunurile noastre și ale aliaților". Optimismul reginei se va împlini în toamna anului 1918, când situația pe fronturile europene se va schimba în favoarea aliaților, iar Regele Ferdinand va cere ca în 24 de ore trupele germane să părăsească teritoriul României. Acest fapt va face ca sfârșitul războiului să găsească România în plin război cu Puterile Centrale, așa încât România va participa la încheierea păcii ca putere învingătoare.

Mofturile și aroganța lui Ionel I.C. Brătianu însă, vinovat de semnarea „păcii punice" de la Buftea (o capitulare înjositoare de fapt) vor irita pe cei patru Mari: Franța, Marea Britanie, SUA și Italia, ceea ce va duce la retragerea delegației române (mai degrabă o excludere a ei) de la tratativele de pace. Și aici o paranteză se impune. Este interesant cum liberalii, acești patrioți de ocazie - cum îi numea Eminescu, își arogă Marea Unire (ca și Mica Unire de altfel) când ei nu au făcut altceva decât, prin manevre de culise (la care Brătienii erau maeștri), să aservească țara străinilor, întâi prin Monstruoasa Coaliție prin care îl înlătură pe Alexandru Ioan Cuza (care pusese bazele solide ale statului român modern) și apoi prin semnarea „păcii punice" care practic însemna sfârșitul României. Și tot în paranteză fie spus, atitudinea lor nu s-a schimbat nici astăzi, când manifestă un dispreț profund față de poporul român prin manifestări de tip haștag/rezist, prin practicarea unui antiromânism evident și manifest, a cărui corolar este însăși atitudinea președintelui statului de origine germană (susținut de liberali) pe care posteritatea, mai mult ca sigur îl va eticheta ca un accident istoric în evoluția poporului român.

Impasul pentru România era unul enorm, pentru că totul a degenerat într-un conflict deschis, îndeosebi cu Georges Clemanceau, care reproșa vehement României tratatul cu Puterile Centrale și pur și simplu îl recuza pe Brătianu. Singura soluție rămânea Regina Maria care va fi trimisă la Paris la sugestia ambasadorului Franței, contele Saint Aulaire, așa încât, dintr-o vizită neoficială (mai degrabă incognito), a devenit una oficială, cu primire triumfală din partea populației și apreciere unanimă din partea delegațiilor Conferinței de Pace.

Cazată la Hotelul „Ritz" din Place de Vendome, Regina Maria devine repede figura centrală a Parisului. Peste tot „Vive la Reine", „Vive la Roumanie". Întâlniri cu premierul Franței Georges Clemanceau, președintele francez Raymond Poincare, președintele american Woodrow Wilson, primul ministru al Marii Britanii Lloyd George, delegațiile britanice și americane, conferințe de presă, toate s-au succedat într-un ritm alert. „Mi-am dat toată silința - se va confesa Regina jurnalului său - i-am privit pe toți drept în ochi, m-am folosit de toate limbile pe care le știam și am vorbit pentru țara mea. Mai întâi i-am primit pe francezi, apoi italieni, apoi pe englezi și americani. Mai târziu jos în hol pe toți ceilalți când am socotit că am terminat. Și slavă Domnului sper că am făcut mult bine Țării mele" Urmarea? Delegația română a fost reprimită la negocierile de pace, bineînțeles în altă formulă în care rolul principal îl vor avea mai mulți prim miniștri, între care și Vaida Voievod și oameni de știință și cultură, printre care și Ioan Cantacuzino.

Prestigiul Casei Regale era la cotele cele mai mai înalte. O dovedește primirea triumfală care i-a fost făcută de populația capitalei atunci când s-a întors din retragerea din Moldova, când în fața trupelor se afla regale Ferdinand avându-l în dreapta pe generalul Henri Berthelot (șeful misiunii franceze căreia România îi datora reorganizarea armatei, dotarea și instruirea ei), iar în stânga pe Regina Maria, avându-l la rândul ei în stânga sa pe prințul moștenitor Carol al II-lea. Toate realizările acestei binecuvântate suverane, într-adevăr „de Dumnezeu aleasă pentru a Patriei cinstire", au însemnat infuzii de încredere și au întruchipat speranța că totuși România Mare este posibilă. Își va da obștescul sfârșit în anul 1938, în drum spre casă cu trenul, venind de la un tratament dintr-o stațiune germană, pentru că fiul ei (devenit rege în urma Restaurației din iunie 1930) a refuzat să-i pună la dispoziție un avion, ceea ce ar fi dorit să facă însuși Hitler, dar pe care Regina l-a refuzat categoric.

Țara, în schimb, o va venera și onora cum se cuvine. Funeraliile Reginei Maria au fost grandioase. Conform propriei dorințe a fost îmbrăcată într-o rochie simplă, de culoare alba așa cum se îmbrăca ca infirmieră pe front. Bucureștiul în schimb s-a îmbrăcat în culoarea ei preferată - violet, peste tot aducându-i-se în dar flori roșii. În urma catafalcului, calul Reginei, cu cizmele regale agățate de scărițe cu care Regina a bătut fronturile războiului, urmat de floarea regalității europene, apoi familiile nobiliare, diplomați, politicieni de rang înalt ai Europei pentru că ea însăși a fost o personalitate de dimensiuni europene. „A fost înmormântat un soldat [...], Regina Maria a fost doar un ostaș care a luptat pentru Unitatea și Libertatea Românilor", titrau ziarele vremii.

Bibliografie

1. Argentoianu C., Memorii pentru cei de mâine, Bucureşti, Ed. Machiavelli, 1997;
2. Averescu Alexandru,Notițe zilnice de război, 1937;
3. Botez Dan, Alexandru Averescu Mareșalul Poporului, Ed. Scrisul, Românesc, Buc.
2013;
4. Constantinescu Richard, Grigore T Popa-medic pe frontul Primului Război Mondial, revista timpul.ro;
5. Gîju Dan, Istoria presei militare, Târgoviște, Ed. Biblioteca, 2012;
6. Kirițescu C, - Istoria Războiul pentru întregirea neamului 1916-1919,ediția,III-a, Ed.
Științifică și Enciclopedică, Buc. 1989;
7. Maria, Regina României, Povestea vieții mele, Bucureşti, Ed. Eminescu, 1991;
8. Moșneagu Marian, Legenda Ecaterinei Teodoroiu:Ce spun Arhivele Militare,
Historia.ro, 2017;
9. Popa T Grigore, Pericolul neisprăviților, Iași, Ed. Gr T Popa, UMF, 2017;
10. Ravaru Dan, Centenarul Marii Uniri, vol 1,2,3,4, Iași, Ed. PIM, 2018;
11. Stamate Lucian, Prizonierul Traciei Occidentale, Bucureşti, Ed. Corint, 2007;
12. Teodorescu N, România în timpul războiului 1916-1918, seria I-a, nov.1919.