Poetul Ştefan Octavian Iosif, cunoscut sub obişnuita sa prescurtare literară de Şt.O.Iosif, plasat de către George Călinescu, incontestabilul „părinte al criticii literare româneşti”, în capitolul „Tendinţa Naţională - Momentul 1901 - Noul messianism. Analiza fondului etnic” al monumentalei sale „Biblii” critice - Istoria literaturii române de la origini şi până în prezent - Ed.Fundaţiilor regale, 1941, poate fi receptat şi astăzi, la cei 110 ani de veşnicie, drept „poetul sămănătorist” al vremii sale.

Într-adevăr, sub direcţia lui Nicolae Iorga şi aflat în colectivul redacţional al revistei literare săptămânale „Sămănătorul”, din care mai făceau parte Mihail Sadoveanu şi Ioan Scurtu, „Şt.O.Iosif fu unul care se ocupă de revistă foarte harnic, fiind şi proprietarul ei”,  precum menţionează însuşi G. Călinescu.

Vorbind despre „sămănătorism” sau „semănătorism”, criticii literari, mai vechi sau mai noi, admit fără rezerve că acesta poate fi apreciat ca  „un un curent ideologic şi literar constituit la începutul secolului al XX-lea în jurul revistei Sămănătorul”, al cărui „punct de plecare” a fost apariţia la Bucureşti, în 2 decembrie 1901, a primului său număr şi continuat săptămânal fără nicio întrerupere până la ultimul său număr din 27 iunie 1910. În toată această fertilă „decadă” a apariţiei sale revista a fost condusă iniţial de către George Coşbuc şi Alexandru Vlahuţă şi apoi de către Nicolae Iorga (1905-1906), „care încearcă să formuleze un program mai clar, dorind să lege de foaia lui Coşbuc şi Vlahuţă o direcţie nouă, prin care cere literaturii să afirme sufletul unui popor în forme care corespund culturii timpului... dând astfel literaturii universale un capitol nou şi original”. După plecarea de la revistă a lui N.Iorga, direcţiunea Sămănătorului aparţine unui comitet format din Şt.O.Iosif, M.Sadoveanu şi I.Scurtu (cum s-a  menţioat), la care s-au mai alăturat pe parcurs Dimitrie Anghel şi Constantin Sandu-Aldea.

În fond, programul cultural al Sămănătorului nu diferă esenţial de programul „Daciei literare” a lui Kogălniceanu şi nici de programul „Junimii” lui Maiorescu, doar că acesta, ostil modernismului, pune accentul pe specificul naţional, sporind interesul pentru trecutul de luptă, natură, folclor, înfăţişarea idilică a satului românesc - unic depozitar al specificului nostru naţional.

Expus în chiar editorialul „Primele vorbe” ale primului său număr, programul îndrăzneţ al Sămănătorului capătă susţinerea de „manifest” şi prin poeziile iniţiatorilor: „Păşeşte-n ţarină semănătorul / Şi-n brazda neagră umedă de rouă, / Aruncă-ntr-un noroc viaţa nouă, / Pe care va lega-o viitorul. /.../ Tu fii soldatul jertfei mari, depline: / Ca dintr-un bob să odrăslească mia, / Cu sângele tău cald stropeşte glia”. (A. Vlahuţă - Semănătorul), „Iată-ţi gloria de veacuri! Umbre mari din lumea moartă - / Ah, că n-am eu glas de tunet ca să pot să le rechem - / Ne avem şi noi Olimpul, şi pe-a veşniciei poartă/ Am intrat şi noi, şi-ntr-însul zei fără de moarte-avem”. (G.Coşbuc, Fragment epic), dar şi prin poetul colaborator Şt. O. Iosif, care în poezia „Către tinerii poeţi” le cere acestora să se întoarcă „spre soarele gata să răsară”: „Copii răzleţi ai mândrei noastre naţii!/ De mai trăieşte-n voi simţire vie,/ Veniţi atunci să vă cunoaşte-ţi fraţii!// Sădiţi în inimi vechea bărbăţie,/ Avânturi mari, eterne aspiraţii.../ Şi numele sfinţit pe veci vă fie!” .

Asupra noii reviste George Călinescu se va exprima conclusiv: „S˝ar putea spune că Semănătorul şi celelalte publicaţii de acelaşi fel îşi iau ingrata misiune de a promova larg ideile junimiste, renunţând la punctul interferenţei artei, cu riscul de a se compromite în faţa istoricului literar mai puţin înţelegător al rosturilor unei reviste,”

Cu acest sumar „expozeu” prefaţator  putem, dar, să intrăm în miezul tematic al eseului propus privind întregirea  personalităţii lui Şt.O.Iosif, căreia istoriografia literară românească îi atribuie îndreptăţita sa recunoaştere de poet, gazetar şi traducător român, membru fondator al Societăţii Scriitorilor Români.

Urmând calea firească a expunerii, înainte de toate o incursiune biografică în viaţa şi creaţia poetului este, pe cât de necesară, pe atât de binevenită pentru cei care, din pură curiozitate sau cu un oarece interes, se vor opri să reflecteze asupra acestor pagini evocatoare.

Astfel, investigând şi compilând numeroase „surse” imbatabile „în materie”, putem să-i urmărim îndeaproape „firul biografic” al lui Ştefan Octavian Iosif din care lesne se pot desprinde  momentele „nodale” ale existenţei, începând de la naştere şi până la sfârşitul vieţii sale. Depânându-l cu luare aminte vom afla că, la 11 octombrie 1875, în familia Paraschivei şi Ştefan Iosif din Braşov se naşte cel de al cincilea copil al acesteia, care a primit la botez prenumele de Ştefan, cel al tatălui său, iar pentru deosebire a mai primit şi cel de al doilea prenume, Octavian. După „surse”, tatăl său, Ştefan Iosif, „licenţiat în filologie la Leipzig”, era profesor de elină şi germană la liceul românesc din Braşov, devenind ulterior, începând cu 1878, directorul acestui liceu. Mama sa, Paraschiva, fiica preotului Mihalteanu, era nepoata lui G.Munteanu, profesor şi literat, căruia îi aparţine „întâietatea traducerii în româneşte a prozei celebrului J.W.Goethe „Suferinţele tânărului Werther”. Aşadar, privind originea lui Şt.O.Iosif, avea mare dreptate G.Călinescu să afirme că: „De fapt situarea poetului  (în rândul semănătoriştilor n.n.) e mai complexă. Mai mult orăşean, decât ţăran ardelean, cunoscător de poezie germană”. La vremea învăţăturii, în 1881, este înscris la o şcoală de fete, „mai aproape de casă” şi obişnuieşte să cutreiere  pădurea de pe dealul Tâmpei. În 1882, datorită tatălui său, director la Şcoala de muzică, a avut fericirea să participe la premiera operetei „Crai nou” a lui Ciprian Porumbescu, pe atunci profesor la acest liceu, „asistând la repetiţii, învăţând rolurile şi lăsându-se cucerit de teatru”.

În 1885 devine elev al Gimnaziului românesc din Braşov, care avea un pronunţat caracter umanist. Aici îşi va însuşi limbile: latină, franceză şi maghiară, care-i vor servi mai târziu la traducerea unor importante opere literare din patrimoniul universal. Şi tot aici, în 1888, va compune o poezie despre Mihai Viteazul, „care-i va fi publicată în culegerea «Poveşti ardeleneşti», editată de Ioan Pop Reteganul”, unul dintre cei mai mari folclorişti ai Ardealului. Un an mai târziu, în 1890, tatăl său, profesorul Ştefan Iosif, primeşte un transfer la Sibiu, unde se mută cu întreaga familie. La vremea aceea, în Sibiu neexistând nicio şcoală românească „care să corespundă nivelului de instruire atins deja”, elevul Iosif va fi nevoit să se înscrie în clasa a V-a a liceului maghiar, prilej de a-şi însuşi mai bine limba maghiară, dar şi de a-şi încerca veleităţi literare, „compunând poezii melancolice, schiţe şi chiar o dramă istorică pe care nu o termină”, după cum notează unii dintre biografii săi. Prinzând „aripi” creatoare, în 1891, împreună cu mai mulţi colegi reuşeşte să înfiinţeze chiar şi o ... societate literară, „la întrunirile acesteia citindu-se opere ale scriitorilor din ţară, îndeosebi poezii ale lui Mihai Eminescu”. Tot în acelaşi an tatăl său acceptă un nou transfer didactic, de data asta la Turnu Măgurele, iar pe fiul său îl înscrie la liceul particular „Lumina” din Bucureşti.

Potrivit biografilor săi, adevăratul debut poetic al lui Şt.O.Iosif va „izvorî” în 1892, odată cu publicarea poeziei sale „Izvorul” în „Revista Şcoalei” din Craiova. Tot atunci izbuteşte o inspirată şi apreciată traducere a baladei „Craiul fetelor” de Goethe. Se transferă la liceul „Gheorghe Lazăr” şi începe să colaboreze la ziarul „Adevărul”, publicând versuri şi proză. În 1893, se înscrie în clasa a VI-a la liceul „Matei Basarab”, postură din care, inspirat de simţirea fiorului poetic, va deveni un statornic colaborator al revistei „Viaţa”, driguită de redutabilii scriitori, A.Vlahuţă şi V.Urechia, „în care publică săptămânal poezii originale şi traduceri”.

La aproape 20 de ani, în 1895, terminând studiile liceale cu diplomă de bacalaureat, se înscrie la Facultatea de Litere şi Filozofie a Universităţii bucureştene, optând pentru secţia de filozofie a acesteia. Însă, prins în vârtejul colaborării lărgite cu numeroase reviste şi publicaţii, rareori găseşte timp să audieze cursurile universitare. Neprezentându-se nici la examenele semestriale, practic Şt.O.Iosif renunţă la studenţie, dar continuă să publice poezii şi traduceri în „Viaţa” şi „Gazeta săteanului”. Totuşi, pentru a-şi asigura veniturile necesare traiului, în 1896, se angajează copist la Ministerul Domeniilor şi apoi devine secretar al scriitorului I.L.Caragiale, „fiind antrenat într-o atmosferă literară deosebit de priitoare unui scriitor începător”. În calitate de colaborator al revistei „Epoca literară” asigură corectura fiecărui număr în care va publica poezii proprii şi traduceri. Reuşeşte să selecteze şi să editeze numeroasele sale traduceri în primul său volum, intitulat: „Apostolul şi alte poezii”.

În 1897, la solicitarea profesorului Heimann H. Tiktin, renumit lingvist de limbă română din acea vreme, Şt.O.Iosif vine la Iaşi şi lucrează fructuos pentru acesta, dar şi colaborează cu ziarele locale, între care „Curierul de Iaşi”. La întoarcerea în capitală va edita noul volum de traduceri „Poezii alese”, dar şi primul său volum de poezii originale cu titlul: „Versuri”, primit bine de critică şi cititori. În 1898, aflat printre fondatori, este invitat să participe la înfiinţarea şi lansarea primului număr al revistei „Floare albastră”.

Anul 1900 îi prilejuieşte lui Şt.O.Iosif o călătorie la Paris, unde va avea o activitate densă şi prolifică, prin stabilirea numeroaselor contacte cu românii aflaţi acolo, îndeosebi cu poetul Dimitrie Anghel, cu care va lega o strânsă prietenie, cât şi prin cercetarea vechilor cronici şi a folclorului românesc, dar mai ales prin  poeziile şi traducerile sale trimise în ţară la „Convorbiri literare”, „Pagini literare” şi „Curierul literar”.

Ajungând la anul 1901, aici firul biografic propus atinge momentul „nodal” al revistei Sămănătorul, la care Şt.O.Iosif  s-a făcut „părtaş” timp de zece ani, în calitate de redactor, director şi chiar proprietarul acesteia; perioadă de mare efervescenţă literară, ce avea să-i aducă, pe lângă excelenta driguire a revistei, numeroase alte izbutiri creative, între care: volumele „Patriarhale” şi  „Romanţe şi cântece” - traduceri din Heine  (1901), „Poezii” - pentru care va primi medalia Bene Merenti a Casei Regale (1902), poemul „Din zile mari” (1905), volumul de poezii „Credinţe” - pentru care primeşte premiul Academiei Române - , „Poezii” – traduceri din Ibsen, cu D.Anghel (1906).

Rod al strânsei prietenii cu Dimitrie Anghel, deşi „temperamental aveau firi opuse”, îi unea o trăsătură comună, „aceea de a fi amândoi poeţi romantici şi visători”, cei doi poeţi ajung să compună şi să semneze împreună sub pseudonimul - A.Mirea - lucrări proprii şi traduceri din limba franceză: „Scrisoarea deschisă a unui melc” (1907), „Cometa” şi „Caleidoscopul lui A.Mirea” (1908), „Carmen saeculare”, poem dramatic, ce va fi jucat la Teatrul Naţional, „Tălmăciri” (1909). Şi, totuşi, în 1910, trainica lor prietenie se destramă deoarece „cei doi au iubit o aceeaşi femeie, pe poeta şi prozatoarea Natalia Negru” , cu care Şt.O.Iosif se căsătorise în 1904, „având cu ea pe Corina, fiica lor”. Preferându-l, însă, pe D. Anghel, cei doi soţi divorţează, astfel că în 1911 Natalia Negru se recăsătoreşte cu…prietenul fostului soţ.

Şt. O. Iosif şi Dimitrie Anghel

De notat „momentul” din 1909, când Şt.O.Iosif se află în fruntea iniţiatorilor şi fondatorilor „Societăţii Scriitorilor Români”, făcând parte  din comitetul director şi devenind bibliotecarul acesteia. În 1911 participă la sărbătorile naţionale de pe Câmpia Libertăţii de la Blaj, prilejuite de jubileul înfiinţării ASTREI.

În 1912, cu toate că starea sănătăţii sale avea mult de suferit, traduce din Schiller, Wilhem Tell, din Shakespeare, Visul unei nopţi de vară şi Romeo şi Julietta, din Goethe, Faust. Impresionat de sfârşitul lui I.L.Caragiale publică  articolul „O amintire”, din care îi reţinem întreaga sa admiraţie faţă de ...nenea Iancu, maestrul său: „Nu voi uita niciodată ceasurile frumoase pe care le-am trăit în acest cadru aşa de patriarhal, ascultând sfaturile pline de înţelepciune şi poveştile minunate, scânteietoare de acel spirit ce părea că purcede dintr-un izvor veşnic proaspăt şi nesecat.” Să-i recunoaştem gestul de nobleţe...

În 1913, vizând ameliorarea şubredei sale sănătăţi, întreprinde o călătorie în zona  aerului de munte a Braşovului. Din nefericire, aici nu îşi află remediul dorit. Dimpotrivă! Simţindu-se din ce în ce mai rău, se întoarce la Bucureşti şi în 21 iunie se internează la spitalul Colţea. Dar, fatidic, în ziua următoare, pe 22 iunie 1913, Şt.O.Iosif se stinge din viaţă, la numai 38 de ani, neîmpliniţi încă, iar cauza decesului o găsim explicată, după G.Călinescu citire: „Şt.O.Iosif muri prea tânăr, la 22 iunie 1913, de un atac de congestie, consecutiv boalei care a răpus pe Eminescu./.../ Timid, şovăielnic în paşi şi în priviri, el surprindea în ultimii lui ani  prin vorbirea confidenţială şi şoptită” (p.535). A fost înmormântat în ziua următoare la Cimitirul Bellu.

De atunci, iată, s-au scurs 110 ani ai veşniciei sale, răstimp în care posteritatea luminoasă a poetului, gazetarului şi traducătorului Şt.O.Iosif  a rămas neştirbită cu toate vicisitudinile vremurilor care s-au tot vălmăşit în fel şi chip peste neamul românesc, iar poeziile sale , mereu şi mereu reeditate, atât separat, cât şi în numeroase antologii, culegeri, manuale şi bibliografie şcolară, întregesc panoplia de aur a clasicilor literaturii române.

Scurtă i-a fost viaţa, dar plină de rodnicie în toată creaţia ei, aşa cum aceasta a fost apreciată antum şi postum şi aşa cum este  şi astăzi receptată la mai mult de un veac de nemurire.

Totuşi, dintre numeroşii exegeţi ai operei literare a lui Şt.O.Iosif, pentru edificarea personalităţii sale literare, mă voi opri doar la „judecăţile de valoare” expuse de trei mari şi puternice „voci critice” ale timpului lor, considerându-le infailibile în susţinerea aprecierilor exprimate.

Începutul îi aparţine, desigur, strălucitului şi exigentului critic George Călinescu, care i-a analizat opera lui Şt.O.Iosif de-a lungul celor trei pagini (532–535) ale grandiosului său „opus magmum”, susţinându-şi „afirmaţiile critice” exprimate şi prin înserarea unor documente autentice: fotografii, gravură, vignetă şi manuscris olograf , pe baza cărora poate decide: „Iosif face o sinteză interesantă a epocei, neizbutind să alunece spre acel dezechilibru care se formulează într´o şcoală. Dar e şi el un neo-romantic. Melancolia lui constă în sentimentul de înstrăinare şi de învingere, în nostalgia de sat”, exemplificând-o printr-o strofă revelatoare,  „Mult mai bine ar fi fost / Să fi rămas în sat la noi, / De-ai fi avut şi tu un rost, / De-am fi avut pământ şi boi”. Comparându-l cu satul lui Coşbuc şi Slavici, „satul lui Iosif nu este idealizat până la mitologie. E un sat scăldat într-o tristeţe zâmbitoare ce pare că cuprinde deopotrivă pe groparii din cimitir şi berzele de pe muchea bisericii. […] Melancolia îl cuprinde acolo ln horă, de unde poetul, fără vreo ură de oameni, merge să-şi acordeze sufletul la vibraţiile brazilor, ca un bun poet romantic cu redingotă. […] Melancoliile lui nu sunt nevroze ci contemplaţii ale unui om sănătos. […] El era un înfocat naţionalist şi regreta de a nu fi rămas în Ardeal, ca Goga, să ducă lupta”.

Şi în ceea ce priveşte traducerile poetului, Călinescu afirmă fără echivoc: „Iosif a fost un traducător minunat şi tălmăcirile lui răsună ca nişte opere originale.”

Pentru cea a doua părere autorizată exprimată asupra operei lui Şt.O.Iosif mă voi opri în continuare la imbatabilul critic literar Şerban Cioculescu, autorul „Dicţionarului general al literaturii române”, Ed. Univers , Bucureşti, 2005, în care va prezenta aici cu asupră de măsură o elocventă sinteză a  operei literare a lui Şt.O.Iosif: „Departe de a-l modela în vederea identificării lui cu doctrina, «Sămănătorul» îşi găseşte în Şt. O. Iosif poetul ideal, de perfectă expresie a tendinţelor sale. (...) Simţirea trecutului şi a valorilor sale morale a fost pentru Iosif altceva decât o dogmă: un act natural, fiziologic, ca respiraţia. Caracterul firesc şi sinceritatea poeziei sale, saturată de tradiţionalism, în afară de orice spirit programatic, sunt indiscutabile”.

Şi, în fine, dar nu în ultimul rând, să ne oprim şi la scriitorul, istoricul şi criticul literar Nicolae Manolescu, autor al „Istoriei critice a literaturii române”, Ed. Paralela 45, 2008, în care îşi exprimă cu aceeaşi dezinvoltură „critică” şi părerea despre opera lui Şt.O.Iosif: „Dacă poemele epice (Din zile mari) ori patriotice (La arme), ca şi proza […] şi publicistica - schiţe, note, amintiri (Caragiale pe scena Ateneului Român!) etc. - sunt astăzi fără interes literar, poezia şi traducerile fac din Şt.O. Iosif un personaj inconturnabil în orice istorie literară (s.n) […] Originalitatea poeziei lui Iosif constă într-un lirism al naturii nu fără note sociale. Poetul este un melancolic care se lasă cu plăcere convins că viaţa trebuie trăită. Traducerile sunt excepţionale. Nimeni înainte de Ion Pillat n-a tradus mai mult şi mai divers. Iosif ştia bine nemţeşte şi ungureşte (a tradus din Petöfi), învăţase, după propria mărturisire, englezeşte ca să-l traducă pe Shakespeare, şi se descurca, ajutat de Anghel, în franceză”.

Acum, poate mai mult ca niciodată, la vremea apropiatului veac şi jumătate de la naştere şi a celor 110 ani de la neaşteptatul sfârşit al poetului Şt.O.Iosif, s-ar cuveni, sub semnul împământenitei tradiţii româneşti, să-i rostim pioşi şi înfioraţi fie şi o singură poezie din lirica sa inconfundabilă, cu care continuă să ne vrăjească sufletele...

Cântec sfânt - Şt.O. Iosif

„Cântecul ce-ades ţi-l cânt/ Când te-adorm în fapt de seară/ Puiule, e-un cântec sfânt/ Vechi şi simplu de la ţară.// Mama mi-l cânta şi ea/ Şi, la versul ei cel dulce,/ Şi-o lăsa frumos să-l culce./ Puiul ei se potolea// Azi te-adorm cu dânsul eu./ Când era copil ca tine./ Şi-adormi pe tatăl meu/ Ieri - el m-adormea pe mine// Mâine, când voi fi pământ./ Nu uita nici tu - şi zi-le,/ Zi-le doina, cântec sfânt,/ La copii tăi, copile!”.