Dreptul primordial al dreptului la viaţă

Dreptul omului la viaţă este dreptul primordial, este un drept inviolabil de către oricine, specificat ca prim drept în toate constituţiile europene. Dreptul la viaţa eternă, la mântuire şi la împărăţia lui Dumnezeu este, în viziunea creştină, cu adevărat, Dreptul Fundamental al Omului, care ţine de ontologia acestuia, nefiind nevoie ca el fie recunoscut de către vreo insti¬tuţie omenească. Intensitatea cu care creştinul trăieşte evidenţa sperată a împărăţiei lui Dumnezeu - unde nu poţi avea acces oricum - este cea care va determina atenţia, respectul şi preţuirea vieţii şi a drepturilor semenului său. De altfel, nici nu se poate vorbi realmente de semeni, dacă nu vom accepta originea comună a omului[39].

Dreptul omului de a avea libertate de religie şi conştiinţă, precum şi dreptul omului de a avea libertate de gândire

Este dreptul care ne arată că Dumnezeu conferă omului voință liberă, punându-l să stăpânească pământul, fiind dintru început ridicat deasupra tuturor făpturilor create. Bazată pe temeiul revelaţiei, Biserica învaţă că neamul omenesc descinde din protopărinţii noştri Adam şi Eva, prin porunca dumnezeiască: „fiţi rodnici şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l stăpâniţi"[40]. Dreptul la libertate[41] este garantat prin Convenţia de la Geneva, care stipulează şi obligă totodată statele semnatare la asigurarea suprimării totale a oricărei forme de sclavie, precum şi a comerţului cu sclavii. Chiar dacă, pentru unii reprezintă o noutate, aceasta a fost totuşi anticipată la unele popoare din antichitate, cum ar fi perşii, şi de Biblie, cu câteva milenii mai devreme. La vechii perşi îndatorirea esenţială a regelui era de a iubi adevărul şi dreptatea, de a veghea asupra respectării legilor şi de a-l proteja pe cel slab şi asuprit. Aceste îndatoriri regale se regăsesc în Codul lui Hamurabi (1592-1570 î.d.HR) şi, ceva mai timid, în sistemul juridic al faraonilor egipteni, însă nu atât de clar şi insistent ca la monarhii perşi. Regele Darius zicea despre sine: „Eu am iubit dreptatea şi am urât minciuna; am vrut să nu se facă nici o nedreptate văduvei şi orfanului; l-am pedepsit cu asprime pe cel mincinos, dar pe cel care a muncit l-am răsplătit". Dreptul la libertate se regăseşte în interdicţia mozaică a practicării comerţului cu sclavi[42]. Răpirea de persoane în vederea vinderii acestora pe pieţele de sclavi, de altfel foarte înfloritoare pentru comercianţii fenicieni şi colaboratorii acestora, era considerată ca o mare fărădelege, încât legiuitorul a prevăzut o pedeapsă maximală pentru cel care s-ar fi pretat la o astfel de întreprindere[43]: „Cel ce va răpi un om şi-l va vinde sau îl va ţine în mâinile lui, să fie pedepsit cu moartea" [44].

Dreptul omului de a nu trăi singur şi de a îmbrăţişa Taina Sfintei Cununii conform canoanelor Bisericii. Este dreptul care conferă o vieţuire în comuniune, unire şi dăruire întru iubire, iar cei doi soţi „îl privesc pe Hristos unul prin celălalt". Prin această Sfântă Taină se pun bazele legale ale familiei: „de aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup"[45].

Un alt drept fundamental al omului este mântuirea sa, precum şi pregătirea de a îmbrăţişa roadele jertfei Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi lucrarea răscumpărătoare a Acestuia. Odată cu naşterea omului se naşte şi aspiraţia acestuia către împlinirea spirituală şi corporală. Datorită acestor năzuinţe şi aspiraţii omul a devenit pentru istorie un subiect. Saint Exupery ne spunea: „omul se descoperă pe sine însuşi când se măsoară cu obstacolul"[46]. Iar Socrate ne relatează că: „în lume-s multe mari minuni, minuni mai mari ca omul nu-s"[47]. Potrivit principiilor canonice, oamenii au obligaţia de a se respecta reciproc, şi de a se iubi. Mulţi scriitori celebrii caută să confere oamenilor o atmosferă de înţelegere, bunăstare şi respect reciproc. Mark Twain ne sfătuieşte: „Pace, fericire, frăţire între oameni, iată de ce avem nevoie pe lumea asta"[48]. O culegere a drepturilor omului ne spune cum trebuie să-şi coordoneze viaţa fiinţele umane: „Toate fiinţele umane se nasc libere în demnitate şi în drepturi. Ele sunt înzestrate cu raţiune şi conştiinţă, deci trebuie să se comporte unele faţă de altele în spiritul fraternităţii"[49]. În raport filosofic, problema drepturilor omului a apărut când omul a ajuns să conştientizeze natura raporturilor sale cu lumea înconjurătoare, cu ceilalţi oameni, cu instituţiile publice şi formele de organizare ale societăţii: „Ideea că fiinţa umană posedă prin natura sa anumite drepturi... s-a ivit în mintea omenescă după cum se ştie, încă din timpuri străvechi şi a fost redată în cuvinte strălucite graţie filozofiei stoice şi jurisprudenţei, apoi în toate epocile următoare, uneori inspirându-se din dogmele religiei creştine, alteori numai din lumina raţiunii"[50]. Seneca punea în vedere faptul că omul este deţinător nu numai al trupului, ci şi al sufletului: „Nici frumuseţea chipului, nici puterea trupului nu te pot face fericit: nici una nici alta nu rezistă vremii. Caută ceva care nu se face din zi în zi mai rău, căruia nimic nu i se poate împotrivi. Ce este aceasta: sufletul! Dar un suflet drept, bun şi mare?"[51].

Drepturile raţiunii. Aceste drepturi sunt în legătură cu Dumnezeu, cu creaţia în întregul ei precum şi cu sine însuşi. În relaţia ei cu Dumnezeu, Raţiunea decurge chiar din actul creaţiei.

Omul are dreptul să-şi cunoscă propria fiinţă precum şi potenţele cu care este înzestrat.

El are dreptul să ştie că este „fiu al lui Dumnezeu", că este chipul şi asemănarea lui Dumnezeu şi că poate creşte în asemănarea cu Dumnezeu până acolo încât devine „fiu după har". Libertăţile raţiunii se pot clasifica în raport cu Dumnezeu, cu omul şi cu creaţia. Raţiunea este liberă să-şi aleagă drept obiect fiinţa şi lucrările lui Dumnezeu, este liberă să se orienteze spre creaţie sau poate deveni autonomă, orientându-se doar spre sine. Potrivit învăţăturii Sf. Grigorie Palama sau a Sf. Simeon Noul Teolog, cea mai mare libertate a raţiunii este aceea de a contempla lucrările şi fiinţa lui Dumnezeu, căci atunci şi numai atunci, mintea nu este înlănţuită şi îngrădită de păcat sau răutate.

Voinţa omului a fost liberă de la început.

Astfel, omul şi-a lăsat voinţa atrasă mai mult de frumuseţea creaţiei decât de frumuseţea Creatorului. Căci aşa cum mărturiseşte Scriptura: „femeia socotind că rodul pomului este bun de mâncat şi plăcut la vedere şi vrednic de dorit pentru că dă ştiinţă, a luat din el şi a mâncat şi a dat bărbatului său şi a mâncat şi el" [52]. Drept urmare voinţa omului s-a orientat către elementele creaţiei ignorând în felul acesta, pe Creator. Depărtarea omului de Ceator, act care s-a făcut prin voinţă liberă, este semnalată de Scriptură prin răspunsul dat de Adam, când acesta este căutat de Dumnezeu: „Am văzut că sunt gol şi m-am ascuns"[53]. Din Sfânta Scriptură nu lipsesc numeroasele exemple care vizează dreptul omului de a-şi exersa voinţa în modul în care doreşte. Mântuitorul Iisus Hristos face apel de multe ori, la voinţa oamenilor şi exclude obstrucţionarea dreptului omului la o hotărâre personală[54].

Despre dreptul voinţei de a se manifesta liber şi fără îngrădire

Sfântul Apostol Pavel spune: „căci nu săfârşesc ceea ce voiesc, ci fac ceea ce urăsc" [55]... „Căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc... iar dacă fac ceea ce nu voiesc, nu eu fac aceasta ci păcatul care locuieşte în mine"[56]. Potrivit sfintei învăţături creştine „Dumnezeu este iubire"[57] şi pentru aceasta „chipul lui Dumnezeu" din noi constă şi-n posibilitatea de a iubi.

Dreptul de a iubi.

Acest drept se manifestă în trei direcţii convergente şi nu divergente „Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată; dacă ne iubim unul pe altul, Dumnezeu rămâne între noi şi dragostea Lui în noi este desăvârşită. Iubiţilor, dacă Dumnezeu astfel ne-a iubit pe noi (prin jertfa Fiului Său) şi noi suntem datori să ne iubim unul pe altul"[58]. Şi noi am cunoscut şi am crezut iubirea, pe care Dumnezeu o are către noi. Dumnezeu este iubirea şi cel ce rămâne în iubire, rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne întru el[59]. În iubire nu este frică, iubirea desăvârşită alungă frica, pentru că frica are cu sine pedeapsa, iar cel ce se teme nu este desăvârşit în iubire[60]. „Noi iubim pe Dumnezeu fiindcă El ne-a iubit întâi"[61]. Din cele relatate putem distinge: dreptul şi datoria de a-l iubi pe Dumnezeu, dreptul şi datoria de a-l iubi pe aproapele, dreptul şi datoria de a se iubi pe sine. În ceea ce priveşte libertatea sentimentului, a iubirii, putem spune că iubirea omului se poate manifesta şi într-un sens negativ. În Evanghelia sa, Sf. Ioan vorbeşte şi despre cei ce iubesc întunericul şi urăsc lumina. Prin urmare putem observa că şi la acest capitol fiecare individ este liber să-şi exercite drepturile fundamentale ce decurg chiar din actul creaţiei şi din statutul ontologic, el poate fi liber să le nege prin acte contrare statutului de „chip al lui Dumnezeu" sau prin obiective care sunt incompatibile cu natura sa cum ar fi de exemplu „iubirea păcatului şi a răului"[62].

Concepţia creştină despre om este în ultimă instanţă şi doctrina pe care se sprijină învăţătura despre drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului. În creştinism, omul este fiu al lui Dumnezeu, el este „chipul lui Dumnezeu" şi poate ajunge „la asemănarea" cu Dumnezeu; el nu este o emanaţie - aşa cum spun platonienii, el nu este nici un Atman rătăcit de Brahman - ca în doctrina hindusă; omul în creştinism nu este dator nici măcar cu „islam"(supunere) ca în mahomedanism, ci este dator să-L cunoască pe Dumnezeu, să voiască să fie în comuniune cu El şi să-L iubească. În condiţiile acestei libertăţi, omul primeşte dreptul suprem şi fundamental de a se numi „fiu şi moştenitor al Împărăţiei Cerurilor" [63].În anul 2008 s-au împlinit 60 de ani de când, în ziua de 10 decembrie, Adunarea Generală a Naţiunilor Unite proclama celebra Declaraţie Universală a Drepturilor Omului. Această declaraţie a avut reale consecinţe în ceea ce şi-au propus cei care au gândit-o. România a adoptat Declaraţia, dar în toată perioada de până la 1989 a fost departe de a-i respecta exigenţele. Timp de aproape 50 de ani încălcarea drepturilor omului era politică de stat în ţara noastră şi în tot blocul comunist[64]. Declaraţia nu conferă drepturi, ci le afirmă şi, obligă statele semnatare să le recunoască şi să le garanteze. Drepturile fundamentale ale omului ţin de ontologia acestuia. Ele există înaintea oricărei puteri pozitive, fiind un adevărat cod de bună convieţuire socială. A vorbi într-un cadru instituţio¬nalizat despre drepturile, libertăţile şi despre responsabilităţile omului, înseamnă a redescoperi în om, ca fiinţă a lumii, o demnitate care, pe de o parte, transcende orice drepturi pretins naturale, iar, pe de altă parte, a descoperi demnitatea care stă la baza oricărei formulări juridice şi existenţe strict natural-sociale[65]. De asemenea, această dimensiune umană duce la formularea de principii corecte din punct de vedere raţional şi a unor criterii de aplicare a acestor principii de necontestat de vreo tradiţie locală sau de vreo cultură parţială[66].

Creştinismul a avut rolul deosebit de a crea o menta¬litate diferită, care să înţeleagă şi să-l recunoască pe om drept fiinţa cea mai de preţ din lume, care are drepturi specifice şi care trebuie să se bucure realmente de acestea[67], drept pentru care în formularea Declaraţiei din 1948 au fost consultaţi gânditori creştini de prim rang, ce şi-au adus o contribuţie deosebită la formularea documentului[68]. Declaraţia din 1948 venea ca un şoc, după abuzurile naziste din cel de-al Doilea Război Mondial, după atrocităţile comuniste din U.R.S.S., şi anunţând parcă atrocităţile la care urmau să fie supuşi cetăţenii ţărilor din zona ocupată de sovietici. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului enunţă un anumit număr de drepturi fundamentale, civile, politice, sociale, de care trebuie să beneficieze toate fiinţele umane fără discriminare în ceea ce priveşte rasa, sexul sau naţionalitatea din orice loc de pe pământ, oricare ar fi regimul politic al ţării în care aceştia trăiesc. Această Declaraţie constituie partea centrală a Cartei Drepturilor Omului completată actualmente definitiv prin intrarea în vigoare în 1976 a celor două pacte ale Naţiunilor Unite, care prevedeau punerea în lucrare şi garantarea drepturilor omului.

Drepturile fundamentale ale omului nu se bazează nici pe natura umană şi nu sunt condiţionate de realizările personale sau colective, de-a lungul istoriei, ci reflectă legământul credinţei lui Dumnezeu faţă de poporul Său, precum şi dragostea Sa pentru lume.

Acesta este motivul pentru care nicio autoritate umană nu poate nega sau suspenda dreptul şi demnitatea fiinţelor umane. Creştinismul fundamentează necesitatea drepturilor omului, înainte de toate, pe originea acestuia. Dacă ne gândim la originea omului, înţelegem motivaţia creării sale, modalitatea creării şi finalitatea creării acestuia. Prin urmare, din Revelaţia supranaturală aflăm motivaţia creării omului din planul lui Dumnezeu, care a hotărât: „Să facem om după chipul şi asemănarea noastră ca să stăpânească peştii mărilor, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi peste tot pământul!"[69]. Dacă, faţă de celelalte fiinţe, omul are anumite privilegii, dar şi responsabilităţi, între ei, oamenii sunt egali în drepturi pentru că fac parte din aceeaşi „familie umană, descendenţi din aceiaşi protopărinţi şi creaţi de către acelaşi Dumnezeu. Pentru că este persoană, care nu numai că are vocaţia comunicării şi comuniunii cu alte persoane, ci pentru că a fost aşezat şi instituit în comunicare şi comuniune cu alte persoane, omul poate recunoaşte şi are obligaţia, prin natura lui, să recunoască drepturile altor persoane, beneficiind de respectarea propriilor sale drepturi. Dacă ar fi produsul exclusiv şi întâmplător al naturii, dacă ar fi rămas şi ar rămâne în interiorul naturii, cu toată autoritatea pe care ar presupune-o aşa-zisul drept natural, omul n-ar depăşi automatismele naturii şi lupta pentru existenţă, nu ar putea recunoaşte şi respecta drepturile semenilor săi. Având conştiinţa că este creat după chipul lui Dumnezeu-Treime de Persoane, într-un proces de creştere în comunicare, cunoaştere şi comuniune cu aceste Persoane divine, în orientările, gândurile şi faptele sale, omul va trebuie să activeze calitatea de chip al lui Dumnezeu, aşezat în procesul de asemănare cu Dumnezeu"[70].

Dumnezeu este garantul celor slabi în faţa celorlalţi.

De fiecare dată când Dumnezeu îşi descoperea voia Sa umanităşii şi o impunea ca lege, o făcea prin intermediul unul legământ (ebr. berit), pentru a crea un nou cadru al existenţei şi relaţionării omului cu Dumnezeu. În Scriptura Vechiului Testament, Dumnezeu ni se descoperă drept garantul celor slabi în faţa celor care, potrivit situaţiilor sociale de fapt, aveau să-şi garanteze unii altora drepturi sociale, uneori mai multe decât li s-ar fi cuvenit. „El face dreptate orfanului şi văduvei, iubeşte pe cel pribeag şi-i dă pâine şi hrană"[71]. Dumnezeu este cel care se îngrijeşte de cei săraci[72]. El a dat.

Decalogul şi celelalte porunci[73], care vor reglementa modul de comportare al omului faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni. În tradiţia ebraică, întreaga legislaţie civilă era fundamentată pe dreptul divin, nu pe cutumă şi obiceiul comun cvasigeneralizat, în funcţie de care s-a ţinut şi se ţine cont în elaborarea şi promulgarea multor legi din societatea modernă[74].
- Va urma -

-------------------------------------------------

[39] V. Răducă, Facultatea de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul" Universitatea din Bucureşti, Perspectiva creştină a drepturilor omului în Nicolae Răzvan Stan (Editor), Biserica Ortodoxă şi drepturile omului: paradigme, fundamente, implicaţii, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p. 204.
[40] Facere I, 28.
[41] P. Semen, Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae", Universitatea „Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi, Drepturile Omului din perspectiva biblică, în Nicolae Răzvan Stan (Editor), Biserica Ortodoxă şi drepturile omului: paradigme, fundamente, implicaţii, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p. 149.
[42] Ibidem.
[43] Ibidem.
[44] Ieşire 21, 16; Deuteronom 24, 7.
[45] Facere II, 24.
[46] M. Voiculescu, op.cit., p. 5.
[47] Ibidem .
[48] Ibidem, pag. 7.
[49] Ibidem, pag. 9.
[50] Ibidem, pag. 17.
[51] Ibidem, pag. 18 .
[52] Facere, 3: 6 .
[53] Ibidem 3:9 sg.
[54] Matei 8,3; Marcu 1,41; Luca 5,13.
[55] Romani 7,15.
[56] Idem 7,19-20.
[57] I Ioan 4,11.
[58] I Ioan 4,10.
[59] I Ioan 4,16 .
[60] I Ioan 4,18.
[61] I Ioan 4,19.
[62] Psalmul 52,3-4.
[63] M. Brânzea, Drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, după învăţătura creştin-otodoxă, în Studii Teologice, XLVI, (1994), nr. 1-3, p. 113 .
[64] V. Răducă, op.cit., p. 193.
[65] Ibidem, p.194.
[66] Ibidem.
[67] Ibidem, p.196.
[68] Ibidem.
[69] Facere 1, 26).
[70] Ibidem, p. 200.
[71] Deuteronom 10, 1-8).
[72] Psalmul 145, 3-9, 146, 3-6)
[73] Deuteronom 15, 22; 23, 19-20; 24, 6, 13-14; 15, 19-20)
[74] Ibidem, p. 201.