Studiu comparat

Morala Romano-Catolică

De la început, putem constata că Morala Romano-Catolică îşi trage normele şi principiile în mod esenţial din cuceririle minţii omeneşti şi apoi din Revelaţia dumnezeiască. Şi aceasta se spune în primul rând, pentru faptul că Toma d’Aquino a modelat morala creştină dar şi întreaga învăţătură creştină după filosofia lui Aristotel. Încercările ulterioare de a elimina filosofia din Dogmatica şi Morala catolică n-au reuşit Neotomismul sec.al XX-lea este o altă reâncercare de a aduce în câmpul teologiei creştine a categoriilor filosofiei antice. Triumful filosofiei în Teologia Romano-Catolică s-a realizat în 1879 când scrierile lui Toma au fost declarate ca normative. Morala Romano-Catolică sub influenţa concepţiei Aquiniste, consideră că izvorul principal al normelor şi principiilor morale îl constituie mintea omenească, apoi Revelaţia divină. De altfel însuşi Toma d’Aquino a spus: „Non credere visi videre esse crededum” (nu voi crede dacă nu voi vedea că există ceea ce trebuie crezut). Dictonul arată clar că în Morala Romano-Catolică avem de-aface cu un concept raţionalist al credinţei şi vieţii morale a creştinului catolic. Se impune deci, primatul principiului raţional. Desigur, sunt şi voci care acordă o adevărată importanţă factorului divin, dar sunt foarte rare.

Trăsături esenţiale ce caracterizează morala Romano-Catolocă

1. Intelectualismul (sau raţionalismul): dacă izvorul principal al normelor morale îl constituie raţiunea, era firesc ca primă trăsătură să o constituie preocuparea de intelectualizare a fenomenelor morale. Raţiunea este identificată cu prudenţa, voinţa practică cu intelectul. Raţiunea nu ajută numai la cunoaşterea lucrării şi a lui Dumnezeu ci şi la formarea atitudinilor morale, spune Toma, căci sufletul are puterea şi de a voi şi dori, pe lângă cea a cunoaşterii. Este firesc ca omul, prin mintea lui, să-şi orânduiască propria viaţă, dar pentru cunoaşterea lui Dumnezeu mintea este insuficientă. Virtutea şi fapta morală implică o activitate susţinută a minţii, dar înainte de toate ele sunt în mod esenţial produse ale voinşei, pe linia binelui. Nu negăm şi nu micşorăm posibilitatea minţii în conturarea aptitudinilor morale, dar nu vedem în ele un produs exclusiv al raţiunii. Raţionalismul moralei Romano-Catolice se poate vedea din definirea legii morale ca o prescripţie obligatorie dată comunităţii ca scop. Această prescripţie este însă de provenienţă totalmente raţională. Acest caracter se poate observa şi în modul de tratare a problemelor morale: conştiinţa, faptele morale, responsabilitatea, datoriile faţă de Dumnezeu, faţă de sine şi aproapele. Socrate spunea: „Cunoaşte-te pe tine însuţi”. Raţiunea îşi are importanţa ei în cunoaşterea lui Dumnezeu, dar fiind luminată de har. Mărginirea minţii umane este dependentă de calitatea omului de fiinţă limitată, mărginită. Dacă în domeniul cunoaşterii se poate vorbi de o limită a raţiunii, tot aşa şi înţelegerea unor probleme morale. Credinţa este şi ea un act al minţii, dar nu dominant, pentru că în ea sunt angajate toate puterile sufleteşti: mintea, voinţa, simţirea. Elementul dominant rămâne cel raţional; mintea luminează, cum angajarea ţine de voinţă şi simţire- adică trăirea obiectivului urmărit. Elementele raţionale şi preocuparea de intelectualizare a învăţăturii de credinţă se văd clar din întregul sistem al Dogmaticii şi Moralei. Romano-Catolică de altfel, Toma d’Aquino şi-a luat ca asociat în înţelegerea problemelor filosofia lui Aristotel. Culmea: lângă Evanghelia lui Hristos, înaintar se găseşte filosofia acestuia

2. Legalismul sau juridismul, prin această trăsătură Morala Romano-Catolică se apropie de a fariseilor, fiind deci departe de cea duhovnicească, în care accentul cade pe duhul moralei care trebuie să stăpânească viaţa credinciosului. Apariţia legalismului are o explicaţie simplă în sensul că, după desfiinţarea Imperiului roman de Apus, scaunul papal a căutat să se suprapună şi puterii seculare preluând dreptul roman pe care l-a introdus în problemele de morală. Biserica Romano-Catolică se prezintă ca o organizaţie bine constituită monarhică. Cunoaştem lupta pentru investitură iniţiată de Papa Grigorie al VII-lea de Holdenbrand care a ţinut 200 de ani, având ca punct culminant pe Papa Inocenţiu al III-lea. De pe seama acestei lupte Biserica Romano-Catolică a rămas ca super-stat, ce-şi dispută puterea seculară şi o apără în lupta cu principiile diferitelor state. În secolul al XIX-lea, pierzând întreaga putere politică, papalitatea prin Conciliul I Vatican (1870) şi-a creat o compensaţie prin dogma Primatului Universal şi a infailibilităţii Papale, Papa fiind monarh absolut, cu pretenţie de jurisdicţie universală. Deci, asistăm la transformarea Bisericii Romano-Catolice în organism statal, a cărei constituire juridică a pătruns şi în viaţa interioară. În consecinţă, morala romano-catolică a fost juridicizată, transformată în cod de legi la îndemâna Curţii Papale şi a celor legaţi de ea, adică Iezuiţii. Eticul sau moralul s-a transformat foarte repede în legalism, formatism care a nimicit personalitatea morală. Credincioşii din cadrul acestei monarhii absolute, sunt doar ostaşii Capului Bisericii. Desigur, organizaţia îşi are importanţa ei, în primul rând pentru organizarea statală, dar în materie de Biserică juridismul duce la întunecarea aspectului transcedental al Bisericii. Biserica este şi o comunitate văzută, dar ea trebuie să rămână o organizaţie dominată de Duhul lui Hristos, căci numai El asigură comuniunea inşilor cu Dumnezeu şi între ei în Biserică. Legea morală are asemănări cu toate legile care au apărut în timp, dar în esenţă este viaţa lui Hristos, trăită după modelul oferit de El.

În învăţătura ortodoxă legea morală devine ceva interior omului lucrând asupra fiinţei lui. Vieţuirea creştinului ortodox nu este numai o urmare exterioară a lui Hristos, ci presupune trăirea interioară a lui Hristos. Cel ce transfigurează fiinţa omului nu este legea, ci harul divin. Legea a fost dată în primul rând ca să vădească păcatul, să sublinieze gravitatea lui (Ex. V.T.). Numai Legea Noului Testament a devenit interioară omului; Dumnezeu o dă, dar ea vizează interiorul omului. Ori, legea morală, după Romano-Catolocism, devine ceva mai mult extern omului, deasupra persoanei, făcând din om un ins supus. În viziunea ortodoxă, legea nu rămâne exterioară, ci devine interioară omului şi tocmai acest lucru îl urmăreşte Noul Testament. Legea Vechiului Testamant a fost mai mult a literei, nu a spiritului, a duhului, cum este Legea Noului Testament care dă libertate de mişcare omului şi pe care îl consideră persoană. De aceea, niciodată Părinţii filocaliei n-au văzut în porunci şi lege ceva împotriva voinţei omului, ci o călăuză interioară plină de putere.

3. Cazuismul este o a treia însuşire strâns legată de primele două.

Cât priveşte ordinea în care trebuie să iubim pe aproapele, cazuiştii nu sunt de aceeaşi părere. Unii propun o ierarhizare: părinţii, soţia, copii, fraţii, rudeniile, prietenii, binefăcătorii, superiorii apoi cei care se interesează de binele obştesc. După alţii: soţi, copii, tată, mamă, fii, rude, concetăţenii şi străinii. Cazuistica a găsit mijloacele cele mai diverse de a justifica şi minciuna, sub formă camuflată prin folosirea unor cuvinte ambigue, să invoce pentru minciună acea: rezervaţio mentalis. Deci, se justifică prin aceasta chiar jurământul fals-sperjurul. Se vede clar că spiritul cazuist este incompatibil cu morala ortodoxă,adevărata morală creştină. Pentru că morala catolică se bazează în rezolvarea cazurilor concrete, pe distincţii inexacte, pe descrieri şi conexiuni arbitrare. Unele ca acestea le întâlnim în dreptul secular. Cazuismul s-a concretizat într-un mare număr de sisteme, care mai de care mai interesate fie de persoana omului fizic, fie de respectul legii. În unele se dă libertate deciziei omului, în altele se dă câştig de cauză legii care devine tiranică, nemaiţinând seama de manifestările concrete ale insului. Sistemele cazuistice urmăresc să pună la îndemâna duhovnicilor criterii sigure pentru rezolvarea unor cazuri, dar nu-şi ating scopul privind îmbunătăţirea morală a individului. Dimpotrivă, caută să absolve pe individ de consecinţele adânci ale faptelor săvârşite de altul. Mai mult, ele strecoară şi îndoială în sufletul penitentului, ca şi pofta de a găsi motive de justificare a faptelor negative.

Deci, în loc să găsească nişte răspunsuri concrete în duhul lui Hristos, aceste sisteme cazuistice pun în încurcătură şi pe duhovnici, şi pe penitenţi. Toate urmăresc să dea fie câştig de cauză legii în sine, care operează rigid, fie libertăţii care operează împotriva legii.

Morala Protestantă

În protestantism nu se poate vorbi de o morală unică, pentru că există mai multe confesiuni zise istorice şi noi. Există mai degrabă diverse concepţii morale conforme cu diversele învăţături dogmatice şi Biserici Protestante. Punctul de plecare al acestor păreri, opinii, concepţii îl constituie acele cărţi simbolice, diferite de la o epocă la altă epocă. La începuturile protestantismului se poate vorbi de o morală aproape unică, având în vedere că Luther şi Calvin au însemnat un moment decisiv în impunerea Reformei. Morala protestantă, în general, este aproape ca o reacţie împotriva moralei catolice. Treptat, morala protestantă începe să se diferenţieze după confesiunile în care protestantismul s-a concretizat. Un lucru este clar că la baza moralei protestante a secolului al XVI-lea şi apoi a concepţiilor morale protestante din secolul nostru, stau deosebirile dogmatice dintre ramurile principale ale protestantismului. Elementul comun al concepţilor morale proptestante îl constituie căderea abisală a omului datorită greşelii protopărinţilor, ruperea comuniunii cu Dumnezeu şi incapacitatea omului de a săvârşi ceva eficace pentru mântuirea sa. După cădere omul a rămas ca un buştean în faţa harului. În mâna lui Dumnezeu omul este precum fierăstrăul în mâna tâmplarului. Concepţiile protestante au proiectat mântuirea omului, harul în Dumnezeu, văzând în ea un dar; aceasta făcându-se prin identificarea răscumpărării cu justificarea. Toate concepţiile protestante văzând în mântuirea omului un dar exclusiv al lui Dumnezeu, au condamnat viaţa morală a omului la pasivitate. Dacă omul nu poate face nimic pentru mântuirea sa, el a putut cădea şi mai jos decât protopărinţii. Plecând de la căderea abisală a omului au lăsat pe oameni la voia exclusivă a lui Dumnezeu: a-i mântui sau a-i pierde. Această concepţie privind îndreptarea omului a avut consecinţe morale; întrucât îndreptarea se realizează numai prin credinţa în Hristos, iar aceasta este un dar exclusiv Duhului Sfânt, omul se mântuieşte numai prin credinţă. În definirea credinţei ei au pus ca element principal graţia divină. Deci, două sunt consecinţele sau principiile de bază ale concepţiilor morale protestante:

a. căderea abisală a protopărinţilor-ce implică coruperea totală şi pierderea chipului

b. inutilitatea faptelor bune.

2. Obligă Biserica pentru diaconia socială, identifică mântuirea insului cu această operă diaconală. Ceea ce este pozitiv este faptul că acordă un credit acţiunii practice, faptelor milei trupeşti, mai mult decât alte confesiuni. Dar nici cu aceasta, protestantismul nu este total pe linia binelui pentru că nu se preocupă de transformarea morală a insului, văzând în mântuire un produs social. Desigur, slujirea socială are importanţa ei, chiar Hristos ne judecă dacă nu am făcut această slujire(Mat.XXV; 41-45). Dar, diaconia socială fără trăirea relaţiei omului cu Dumnezeu nu duce la mântuire. Conceptul de mântuire are o implicaţie socială, dar nu numai aceasta. Mântuirea înseamnă o transformare lăuntrică, o permeabilitate a omului faţă de harul divin, omul trebuie să devină permeabil faţă de lucrarea lui Hristos.Morala creştină ortodoxă fără să nege componenta caracteristică socială a mântuirii, pune accentul pe transfigurarea fiinţei umane. Zidirea filocalică este una ontologică, care priveşte pe om în întreaga lui fiinţă.(Pr. Prof. D-tru Stăniloae, Rolul faptelor bune, în Ortodoxia, 1953 sau 1954 Nr.4). În curentul filocalic se acordă o atenţie deosebită ajutorării semenului.

II Există o morală ecumenistă?

Dacă se poate vorbi de morale confesionale şi despre o teologie ecumenică, ce are ca obiect să apropie Bisericile şi confesiunile şi să ne ajute pe drumul unităţii creştine, despre o morală ecumenică este greu să se vorbească. De ce este greu ? Pentru că morala este consecinţa doctrinei. Teologia ecumenică nu este o teologie dogmatică, ci de slujire a lumii. Dacă nu se poate vorbi de o teologie ecumenică ca despre o teologie dogmatică, nu se poate vorbi nici de o morală ecumenică. Sunt teologi care vor să niveleze deosebirile dogmatice sau să şteargă aceste diferenţe între Biserici şi Confesiuni membre ale C.E.B. (Consiliul Ecumenic al Bisericilor). Acest C.E.B. a apărut din iniţiativă protestantă, pornind în problema unităţii creştine ecleziale, de la teoria ramurilor, anume că nu există o Biserică adevărată, ci numai Biserici ortodoxe.

Dacă este aşa, noi niciodată nu putem dobândi mântuirea. Biserica este şi o convenţie între membrii ei, dar Ea îşi are orânduirea de la Hristos. Nu negăm aportul teologiei ecumenice în cadrul Bisericilor, pentru realizarea unităţii creştine, dar nu putem trece peste dogmaticile Bisericilor. Învăţătura Bisericii are sursa în Hristos, în Revelaţia divină supranaturală nu în oameni şi raţiune. Şi atunci, teologia ecumenică care-şi are meritele ei în avansarea Bisericilor pe drumul unităţii creştine, poate realiza în ansamblul mişcării ecumenice de o mare deschidere a Bisericilor unele spre altele, în cunoaşterea reciprocă, respectul reciproc pentru împreună creştere a lor pe drumul unităţii. Nu există o morală ecumenică, ci un spirit ecumenic. Aceste deosebiri confesionale în materie de morală vor dispărea atunci când vor dispărea şi deosebirile în materie de dogmatică.

Concluzii

Morala ortodoxă este străbătută de acea preocupare a ei pentru transfigurarea omului după voia lui Dumnezeu. Ea nu este incompatibilă cu spiritul ecumenic, ci îi vine în întâmpinare. Din voinţa de a sluji unitatea creştină, Biserica Ortodoxă a venit şi ea în întâmpinarea iniţiativelor Bisericilor Protestante. Morala catolică a rămas multă vreme străină spiritului ecumenic. Nici astăzi ea nu este membră, ci observatoare în Consiliul Ecumenic al Bisericilor. Ea îşi desfăşoară propriul ei ecumenism, de a supune Papei toate confesiunile creştine. De o oarecare deschidere se poate vorbi şi în catolicism, prin prezenţa lor într-un singur organism: credinţă şi constituţie. În religia catolică a avut loc un agiornamento legat de documentele Consiliului II Vatican(1962-1965). Teologii catolici pretind că au dezvoltat un spirit ecumenic şi într-adevăr în ultimii ani au arătat interes, dar Biserica Romano-Catolică a urmărit cu insistenţă propriul său ecumenism. Sigur, spiritul ecumenic a pătruns şi în diversele confesiuni protestante care au îndulcit mult combativitatea lor faţă de catolicism şi ortodoxie, dar şi ele urmăresc să aducă ortodoxia în stadiul de a abdica de la spiritualitatea ei. Protestantismul a reuşit prin congregaţii, alianţe şi conferinţe să atragă la ecumenism multe biserici ortodoxe autocefale.

Nu putem spune că învăţătura morală-ortodoxă n-a beneficiat de pe urma ecumenismului. În materie de doctrină, Biserica Ortodoxă a înţeles că trebuie să-şi facă cunoscută spiritualitatea ei: spiritualitatea ortodoxă. Pe plan ecumenic general se constată o diminuare a asperităţilor inter-confesionale. Bisericile au ajuns să se cunoască, şi să se respecte şi să se apropie. Însă, Biserica Ortodoxă participă la mişcarea ecumenică nu pentru că ar avea ea vre-o lipsă în materie de doctrină sau morală, ci pentru a îmbogăţii spiritualitatea creştină astăzi şi a integra organic Biserica în viaţa lumii. Căci nici o Biserică nu este aşa de prezentă în viaţa poporului ca Biserica Ortodoxă. Biserica Romano-Catolică ţine să rămână ca un stat care caută să-şi reglementeze relaţiile cu alte state prin concordanţă. Tot atât de adevărat este însă că ecumenismul înţeles greşit a furnizat condiţii propice prozelitismului neoprotestant. Astfel, Biserica Romano-Catolică în numele ecumenismului, susţine uniatismul, ceea ce este contrar spiritului ecumenic. Apoi, dominaţiunile protestante desfăşoară un prozelitism agresiv, în numele declaraţiei universale a drepturilor omului, nu în numele lui Hristos. Este o luptă foarte virulentă din partea sectanţilor şi a greco-catolicilor de rit bizantin şi oriental al Bisericii Romano-Catolice, prin care se urmăreşte spargerea şi fărămiţarea Ortodoxiei.