Prăpastia ce se cască între noi şi realitatea cotidiană în ciuda marilor angajări religioase se adânceşte în mod evident, direct proporţional cu trecerea timpului. Experienţa religioasă este insuficientă? De fapt în ce constă experienţa religioasă? Nu cunoaşterea este baza experienţei religioase (aceasta este doar un prag intelectual), ci punctul de pornire spre trăirea însăşi, care se realizează prin sentimentul personal al comuniunii cu Atotcreatorul. Această comuniune trebuie resimţită personal în mod neîntrerupt, altfel ne însuşim o disciplină sau aparţinem doar unei instituţii. Relaţia personală cu Dumnezeu începe din moşi-strămoşi, dintru început în Familie şi se dezvoltă, în Biserică, în înfierea noastră de către Duhovnic, nu prin cunoştinţe, ci prin dăruire, prin dragoste, prin reciprocitatea relaţiei: fiu-duhovnic/duhovnic-fiu. Doar foarte puţini credincioşi în zelul lor de manifestare ard de anumite şi alese preocupări creştine: Cum să-i ajute pe săraci, pe bolnavi, pe tineri, pe orfani, pe bătrâni, pe cei prigoniţi, pe văduve, pe pelerini, pe cei rătăciţi, pe cei căldicei, sau de pildă pe cei ce urăsc atât de mult, etc. Trăind pe pământ trebuie să ştim ce datorăm pământului-care este sens al vieţii prezente. Chiar dacă finalitatea vieţii creştine este cerească, maturitatea vieţii şi spiritualitatea ei se realizează aici pe pământ în sânul fiecărei familii, în sânul fiecărei comunităţi naţionale prin raporturile interpersonale dintre credincioşi. Ortodoxul trebuie să realizeze concomitent comuniunea sa personală cu Dumnezeu, dar şi comuniunea naţională cu Dumnezeu, ca destin al Neamului. În acest sens Fiinţa naţională trebuie să se identifice cu viaţa Bisericii, trebuie să atingă înălţarea spirituală ca desăvârşire în Hristos, aflându-şi Calea întru mântuire.

Naţia, naţionalismul ca dimensiune divino-umană a fundamentului său ontologic, ca sens teologic primordial, depăşeşte înmiit orizontul oricărui context istorico-politic. Toate neamurile au fost chemate să parcurgă istoria sfântă a Suferinţei Mântuitorului nostru Iisus Hristos (a Răstignirii) şi a Biruinţei (a Învierii şi Înălţării ) întru mântuire. Consfinţite întru alegerea sfântă au rămas doar neamurile ortodoxe, căci numai în duhul organicităţii etnice pot sălăşlui consubstanţial naţionalismul şi creştinismul.
Ipostastazul naţionalist este însuşi chipul religios al credinciosului în forma lui pură, mărturisitoare. Cele două entităţi: naţionalismul şi ortodoxismul sunt intrinsece. La baza fiecărui tip naţional (arată Părintele Stăniloae) acţionează un model dumnezeiesc etern, pe care acea naţiune are să-l realizeze şi în sine cât mai deplin. Căci, Naţiunile sunt, după cuprinsul lor, eterne în Dumnezeu. Dumnezeu pe toate le vrea. În fiecare arată o nuanţă din spiritualitatea Sa nesfârşită. Le vom suprima noi, vrând să rectificăm opera şi cugetarea eternă a lui Dumnezeu? Să nu fie! Mai degrabă vom ţine la existenţa fiecărei naţiuni, protestând când una vrea să oprime sau să suprime pe alta, şi propovăduind armonia lor, căci armonie deplină este şi în lumea ideilor dumnezeieşti.[1] În natura pură a umanităţii Dumnezeului-Om, Iisus Hristos reprezintă întregul neam omenesc, fiindcă El a suferit şi a pătimit, El a biruit şi a înviat, El a răscumpărat şi s-a înălţat pentru întreaga omenire întru desăvârşirea şi mântuirea ei, dar numai în măsura în care omenirea, prin chemarea ei, prin mărturisirea ei, prin suferinţa ei, prin dăruirea totală şi-L revendică întru jertfa dumnezeiască de Atotrăscumpărător, altfel binecuvântarea sacrificiului divin comunică şi rămâne în lumina dragostei numai pentru cei aleşi ca fii duhovniceşti prin slujire, după har şi iubire. În Ortodoxie - afirma marele teolog-poet Nichifor Crainic -, grecul trăieşte ca grec, sârbul ca sârb, românul ca român. Unitatea etnică e baza naturală a Ortodoxiei. Dar toţi devin creştini ortodocşi, adică solidari în Iisus Hristos, care e baza spirituală a Ortodoxiei. Universalismul ortodox sau ecumenicitatea se traduce în concret prin ideea de armonie între naţiuni, care, diferite ca rasă, devin surori în Duh. Biserica, în organizarea ei pământească, urmează această normă: ecumenică în doctrină, în constituţia ierarhică şi în disciplină, ea e naţională în modul de a administra elementul ecumenic. Tot astfel, în sânul fiecărei naţiuni; Biserica nu e a clasei cutare sau cutare; ci, fiind a întregului popor, e a fiecărui om în parte şi a fiecărei categorii de îndeletniciri.[2]. Ca fiinţă teandrică, creştinul îşi trăieşte trupeşte şi sufleteşte viaţa sa dumnezeiască-omenească, însumându-se astfel îndumnezeirii prin naţionalismul său creştin.

Naţionalistul-creştin trăieşte cu toată responsabilitatea sa morală şi mistică iubirea pentru Dumnezeu, pentru aproapele şi pentru sine însuşi, conştient că la Judecata cea mare va da seama fiecare, despre modul cum a drămuit dragostea lui Dumnezeu „în rândul cetei sale" (I Corinteni 15, 23). Fiecare Naţiune creştină poartă în sânul ei spre Atotcreatorul, pe Logosul luminii şi al iubirii. În acest sens naţionalismul devine toiagul pe care se sprijină creştinul ortodox pe calea mântuirii. După Întruparea Mântuitorului, toate Naţiunile au fost chemate să se dezvolte spiritual în viaţa hristică, în urmarea pe pământ a lui Iisus Hristos, Care le-a rânduit să existe prin fire, dar să co-existe prin iubire. Conform Tradiţiei Ortodoxe există o sfântă solidaritate eschatologică între fiecare creştin şi Neamul său. Sfântul Apostol-Evanghelist Ioan surprinde prin revelaţie Icoana Bisericii Cereşti Biruitoare: „Şi Neamurile vor umbla în lumina ei, iar împăraţii pământului vor aduce la ea mărirea lor [...] Şi vor aduce în ea slava şi cinstea neamurilor".[3] Naţiunea ca subzistenţă istorică şi permanenţă transistorică, devine sinele comunităţii trăit plenar de fiecare naţionalist creştin, ca unitate în diversitate. Numai în Hristos, creştinul şi Neamul său îşi pot îndeplini destinul, menirea aleasă, întrucât Biserica Ortodoxă este Măicuţa spirituală a Naţiunii Daco-române. Fiecare Naţie prin luminătorii (pedagogii) generaţiilor, prin Elita mesianică (naţionalist-creştină) îşi are de urmat în istorie Calea sa spre Hristos. Toată exorcizarea individualismului, a egoismului, a umanismului, a demo(no)craţiei, a umplerii de sine, a urii, a urâtului, toată schimonosirea individului, se face prin şi numai prin frumuseţea jertfei. Dezertarea de la condiţia ontologic-teologică a fiinţei-persoane create după chipul Atotcreatorului, transcende omul din sfera asemănării în zona crepusculară a neexistenţei, a sufletelor moarte din punct de vedere duhovnicesc. Toate resorturile credinţei se frâng. Toţi pilonii nădejdii se prăbuşesc. Toată instantaneitatea acestor implozii spirituale sunt de fapt supra-abundenţa tensiunilor moral-religioase, acumulate, care pregătesc detonarea, terfelirea chipului creştin. Toată acţiunea în care se va desfăşura activitatea unei lumi apăsate de rutina conformismelor, de zgura prejudecăţilor, de ceaţa modernismelor, a non-moralei, a liberului arbitru, se vor reliefa în desuetudinea marilor amăgiri şi a deplinelor prăbuşiri. Fără credinţă şi nădejde în apărarea şi mărturisirea libertăţii şi adevărului faţă de Atotbunul Dumnezeu, absurdul realităţii cotidiene ne va refugia într-o gubernie a aberaţiei argumentelor. Toate însuşirile virtuoase ale dreptei credinţe, ale adevărului, ale dragostei, ale jertfei sfinte înrămate în aura serafică a azurului, aduc mireasma heruvimică a zorilor binecuvântaţi. Dimpotrivă, dezertările de orice natură, aduc către sinele nostru miasma pestilenţioasă a unei oribile duhori, cu ateismul-generalizat fără putinţa ezorcizării, această leşie de aşteptare a unui timp mort, care va picura peste noi clepsidra descompusă a vremii nihiliste. Aceleaşi fiare sunt, ce-şi defulează ancestral pornile violente, prin perplexităţile minuţios programate, prin imbecilităţile şi platitudinile propagandistice, prin incitarea la ură, la omor, spre o totală anarhie şi blasfemie.

Poate că trecem cu prea mare uşurinţă pe lângă fapta morală din noi înşine (strigătul devenirii, asumării), poate că prea mult pregetăm pentru a ne defini menirea noastră creştină (atotdăruirea, responsabilitatea), poate că cele mai impetuoase şi cele mai dinamice responsabilităţi nu le-am ridicat la tonusul combativităţii spirituale (ale suferinţei şi jertfei), poate că neînvrednicindu-ne să primim Dragostea absolută pentru a putea la rându-ne s-o dăruim în totalitate, poate şi tocmai de aceea, toate aceste nerealizări, aceste sacre lânceziri înfăşurate într-o ignobilă şi puturoasă purtare, aduc cu sine deliberat suma atâtor neputinţe duhovniceşti, graţie mai întâi de toate a autodezavuerii noastre lăuntrice. Calea slujirii noastre divine trece cu adevărat prin mlaştina disperării, dar nu se scufundă acolo, trece cu dibăcie prin strâmtoarea dintre Scylla păcatului şi Caribda morţii, dar nu se prăbuşeşte, suie golgota tuturor durerilor cu toate poticnirile şi îngenuncherile, dar nu se târăşte, sub tirania aparenţelor se cutremură fiinţa, dar identitatea, chipul persoanei rămâne şi se frânge sub bicisnica plesnire a înjosirilor şi a umilinţelor,dar nu se poate îndoi, ci mai mult: se răsfrânge prin smerenie, prin totala golire de sine, înălţându-ne sufletul tocmai acolo Sus, pe piscurile veşnice ale strălucirii hristice. Acolo, inima pulsează scânteieri şi miresme ca într-o sărbătoare a Dimineţii liturgice, ce-şi reverberează peste lume extazul mirului cosmic. Atunci şi numai atunci omenirea învaţă Euharistia frumuseţii prin Imnul iubirii şi Poemul dragostei, mărturisindu-le şi împărtăşindu-le tuturor prin sfânta ei dăruire.

Mântuitorul a aruncat în umbra Sa (în lumea Sa, creată) lumina Cuvântului dătător de viaţă, care în apele sufletului, undele au început să vorbească, înmugurindu-ne astfel ţărmurile primăverii cu mireasma binecuvântării Sale, descoperindu-ne o lume minunată: cu dumbrava Tradiţiei ancestrale, cu azurul serafic al datinilor strămoşeşti, cu aurora primei Dimineţi peste care Bunul Creator a odrăslit viaţa în toată frumuseţea şi splendoarea ei dumnezeiască. Măsura sufletului nostru nu poate fi decât această dimensiune a dragostei creştine în care se întrupează rosturile menirii, cu suferinţele şi bucuriile vieţii în măsura apropierii de Dumnezeu, în măsura jertfelniciei noastre, care ne dă valoarea creştinătăţii noastre vii. În această Vatră a jertfirii, trebuie să se plămădească, să dospească şi să se desăvârşească tineretul fiecărei epoci creştine. Toată comoara sufletului lor trebuie să fie jertfa permanentă.[4] Prin jertfa lor, tineretul creştin devine o părticică a cuminecării în Potirul Mântuitorului Hristos. Prin jertfa lor, în care odrăsleşte dragostea se integrează Neamul în trupul viu al Bisericii. Prin jertfa lor, care le înmiresmează primăvara vieţii, tineretul trebuie să aducă slavă Naţiunii noastre a-tot-primitoare şi a-tot-dăruitoare. Prin jertfa lor, tineretul creştin trebuie să se mistuie în Icoana înnoitoare a Naţiunii noastre eterne. Prin jertfa lor, tinerii creştini trebuie să devină solii aleşi care vor renaşte poporul la demnitatea lui spirituală de odinioară. De aceea, niciodată şi nici o clipă tineretul nu trebuie să dezerteze de la menirea şi jertfa sa. Pentru aceasta însă, tineretul creştin are nevoie de familie credincioasă, de dascăli, are nevoie de părinţi spirituali, dar mai ales de pedagogi şi de duhovnici. Altfel, îmbuibat de sine şi manipulat de cosmopoliţi, tineretul fie el şi creştin va dezerta degrabă, punându-se cum spunea luminătorul-martir al Neamului Vasile Marin în slujba instinctului de parvenire. Să aruncăm o scurtă privire asupra îndemnului său la adresa tineretului (care este atât de actual prin tot ceea ce conţine întregul său articol) în articolul: În slujba Neamului, din Cuvânul Studenţesc, la 20.XI.1935:

Trezeşte-te tinere venit la Universitate ca să-ţi cucereşti un loc în viaţă „cu orice preţ". Scutură-te, căci locul acesta nu-l poţi obţine decât cu preţul vieţii tale; al vieţii aceleia trăite cu onoare şi validată cu luptă mândră. Nu te lăsa dus de apa iluziei interesate, nu te hrăni cu pâinea ambiţiei egoiste şi nu te culca în patul dezonoarei...Pornit din sat sau din orăşelul de provincie cu viaţă patriarhală, nu uita nici o clipă tot ce ai lăsat în urmă. Aminteşte-ţi, în fiecare dimineaţă când porneşti la treabă şi în fiecare seară când închei bilanţul activităţii tale de o zi, că nu exişti aci prin puterile tale, ci susţinut cu jertfa celor care au rămas acasă... Satele noastre se scaldă în praf şi noroi, iar şoselele stau desfundate ca pe vremea sciţilor. Gospodăriile se ruinează, pentru că oamenii nu au tragere de inimă la muncă: alcoolizaţi şi politicianizaţi, nu muncesc cum trebuie ogoarele, iar bruma de preţ ce capătă pe rod se duce pe Apa Sâmbetii. Biserica ruinată, şcoala pustie. Conducătorii satelor absenţi de la datorie şi frământaţi de patimi mărunte. Bolile seceră pruncii şi macină trupurile celor în puterea vârstei. Şi peste tot, se lasă deznădejdea, care nu e alceva decât preludiul înfricoşător al morţii. Cei câţi au mai rămas în picioare şi luptă, v-au trimis cu sacrificii nebănuite pe tine şi pe camarazii tăi, aici la învăţătură, încredinţaţi că într-o zi îi veţi răzbuna, îi veţi salva prin activitatea voastră luminată. Că prin scrisul vostru, prin cuvântul vostru, prin fapta voastră, va răzbi acolo unde trebuie ecoul durerilor şi lucrurile se vor îndrepta. În slujba binelui obştesc voi sunteţi solii unei lumi care trebuie să renască la o viaţă nouă. Pentru că dacă şi voi îi veţi trăda, nu le mai rămâne lor decât să-şi cioplească singuri lespedea de mormânt, a mormântului în care va intra odată cu ei toţi, neamul nostru întreg. Nu dezerta! Nu să ajungi „puternic" te pregăteşte, ci drept. Nu pentru binele tău să lupţi şi să munceşti, ci pentru binele şi salvarea neamului tău. Nu singuratic, închis în turnul egoismului tău, ci înmănunchiat cu cei de o seamă cu tine. Păşeşte hotărât şi goneşte de la tine ispita şi toate puterile răului...Munceşte şi crede. Aminteşte-ţi că eşti venit aci să îndrepţi, nu să te pierzi. În tine şi în camarazii tăi se află sămânţa lumii de mâine. Faceţi-o să rodească prin muncă aprigă, prin jertfă şi prin lepădarea de sine. Neîncetat, îndârjit, cu puteri reînnoite, în slujba aceleiaşi idei: neamul.[5]

Ce păcat, ce nenorocire că aceste drame naţionale se repetă aproape identic şi aproape mereu din cauza aceloraşi trădări (trădători) şi aceloraşi dezertări (dezertori). Dezagregarea noastră morală este o realitate care nu mai trebuie demonstrată. Punctul fatal al decadenţei noastre spirituale ca Naţiune se apropie grăbit cu fiecare zi ce trece. Nu contestăm aportul sporit din afară, dar constatăm contribuţia noastră lăuntrică, copleşitoare. Pe ruinele atâtor nedreptăţi de azi nu se poate construi nimic, cu ignoranţă, cu rea voinţă faţă de adevăr, cu necredinţă în Dumnezeu, cu infidelitate faţă de Naţie, cu un capitalism de speculă sau cu jaful tot mai dens din averea publică, decât cenuşă, praf şi pulbere. Amarul, avariţia, bădărănia, blasfemia, cămătăria, cinismul, ciminalitatea, deznădejdea, dezgustul, egoismul, egalitarismul, falsitatea, furtul, promulgate de mai marii vremii, pustieşte ţara de la un capăt la altul, mai abitir ca-n vremea fanariotă. Aceste extraordinare tulburări transcend cu promptitudine în inimaginabile finalităţi dramatice. Deprimarea zgâlţâie din temelii rostul, menirea, devenirea, responsabilitatea, sentimentul, mărturisirea, umplând vidul creat într-un imens şi zadarnic zbucium.

Demagogia, făţărnicia, cămătăria şi avariţia au trecut trecutul cu epocile lui de plenitudine în hrisoave de mit şi de legende, pentru ca să poată deveni punctele cardinale ale viitorului. Numai cu un efort uriaş de jertfă precumpănită cu suferinţă, creştinul mai poate trece peste aceste vremelnice silnicii, înţelegându-se pe sine mai profund, regăsindu-se în divina contemplare a frumuseţii, venind apoi cu toată mărturisirea întru întâmpinarea adevărului care-i înnobilează viziunea integrităţii. Oamenii, în speţă tinerii sunt grăbiţi, poate chiar mult prea grăbiţi în a face să dispară tot ce e frumos, plăcut, demn şi durabil, chivernisându-şi sensibilitatea care devine din ce în ce mai optuză. În locul adâncilor disoluţii sufleteşti, trebuie să venim, să revenim cu o prefacere vie a reconstrucţiei interioare pe sensul jertfei. Altfel, după cum remarca marele vizionar Ion Moţa: În faţa corupţiunii, care e pe cale de a ne consuma ultimele resturi de sănătate morală, în faţa tabloului viu al dezagregării morale a individului, a familiei şi societăţii noastre, dezagregare de care n-a scăpat, în bună parte, nici ultimul punct al rezistenţei noastre etice, Biserica, - în faţa tuturor acestora, cei care mai au medievala mentalitate de a crede că adevărata morală e cea străbună, iar nu cea a lui Blum şi Margueritte, îşi pleacă fruntea şi recunosc că e negru orizontul neamului nostru...Omenirea pozitivistă de azi sau mai bine zis cu pretenţii de pozitivism şi-a pierdut cârma morală. Azi nu se mai crede decât în carne şi trup şi în puterile şubredei înţelepciuni raţionaliste omeneşti. Adevărurile primite prin revelaţie divină (singurele cârme care pot conduce la liman viaţa de aici), acestea ştim cu toţii bine ce valoare mai au în conştiinţele actuale, fie ele chiar ale unor mari prelaţi. Şi această situaţie stăpâneşte pretutindeni în lume, doar măsurile şi culorile variază.[6]

Peste 6.000 de preoţi ortodocşi români au făcut din cele mai odioase temniţe şi locuri de detenţie altar Neamului, iar astăzi pomenirea lor continuă să fie un act de curaj deoarece „vremea lor „ aşteaptă cine ştie ce înaltă binecuvântare. Azi, ca şi ieri, când credincioşii sunt loviţi de taifunul corupţiunii, când uraganul său ameninţă cu spulberarea moralităţii din individ, din familie şi biserică, nu reuşim să auzim glasul nici a câtorva zeci de trăitori întru Hristos şi Neam. Cu adâncă durere întreb:

Unde sunt Ierarhii noştri?

Şi-mi răspund singur revăzând încă un episod şi încă unul şi atâtea altele, ca cel din tragedia Părintelui-profesor Gheorghe Calciu[7]. În timp ce Păstorii Capitalei urzeau de grabă momentul debarcării incendiarului-predicator, părintele Gheorghe Calciu (proaspăt-şomer cu înaltă binecuvântare) aprindea cu focul inimii sale, din lumina lui Hristos, chipul preotului-mărturisitor în sufletele curate ale tinerilor viitori preoţi. Acasă, domnea o atmosferă de teroare prilejuită neîncetat de telefoanele clericilor superiori, împingându-i soţia în pragul nebuniei, iar dincolo la Seminar jalea se generalizase: presiuni, minciuni, calomnii, teroare, asupra elevilor înspăimântaţi.
Vreau să transcriu aici o pagină de jurnal, aşa cum am scris-o atunci (mărturiseşte Părintele). Ea este ca un strigăt al sufletului meu rănit, zdrobit de răutatea acestor oameni, care afirmă că reprezintă Biserica lui Hristos.

„17 mai 1978. E triumful sub-umanităţii. Mi se pare că cele petrecute se plasează undeva, sub limita umanului, într-o zonă de bestialitate, de junglă. Nu vreau să aglomerez epitetele, dar nu este cuvânt care să fixeze exact şi concret evenimentele. Cineva mă înştiinţează că la Facultatea de Teologie se fac mereu presiuni ca studenţii să-şi modifice declaraţiile. Se tem că voi predica în ciuda interdicţiei. Directorul G., profesorul D. şi spiritualul M. i-au sechestrat pe toţi studenţii în şcoală până la ora douăzeci şi doi, ca şi la Seminar. Se făcea apelul din cinsprezece în cinsprezece minute, ca elevii să nu fugă la Seminar, pentru predică. Un elev surprinde următoarea discuţie între spiritualul M. şi directorul internatului: ce facem dacă vine Calciu şi se apucă să vorbească studenţilor? Chemăm Miliţia, chemăm Securitatea? Despre toate cele întâmplate părintele şi-a înştiinţat credincioşii în Biserică, Duminică, 21 mai 1978, ziua cinstirii Sfinţilor Împăraţi Constantin şi mama sa Elena (şi ziua mamei sale): Am fost suspendat printr-o hotărâre a permanenţei (Sinodul Permanent) semnată de Preasfinţitul R. şi de I.. Acuzaţiile sunt constituite de faptul că am combătut ateismul, materialismul şi am protestat împotriva dărâmării bisericilor. L-am slujit pe Hristos şi am apărat Biserica Lui şi acum trebuie să dovedesc cu suferinţa mea şi a familiei mele, adevărul celor predicate de mine. Hotărârea dată încalcă trei categorii de legi împotriva mea. A umanităţii, pentru că s-a lovit de moarte în trei fiinţe, pe toate căile-telefoane terorizante, ameninţări, etc; doi, legile statului, pentru că s-a mai creat un şomer de către conducerea Bisericii, care afirmă oficial că nu are şomeri; şi trei, legile creştinismului, pentru că unde este porunca lui Iisus, „Să vă iubiţi unul pe altul"? Şi calvarul orchestrat în tandem cu Securitatea a continuat cu perioada de detenţie 1978-1984, apoi imediat cu lovitura sub centură a Ierarhiei, caterisirea. I s-a luat preoţia-vie, lucrătoare, propriu-zis: viaţa sa plină de har, mărturisitoare.

Părintele-profesor Gheorghe Calciu şi-a luat Crucea pe umeri şi a început să urce Golgota Neamului, iar de sub povara ei frânt şi îngenunchiat s-a rugat pentru bunii săi vrăjmaşi, blânzii păstoraşi care i-au făcut cu mărinimie atâta rău: Iartă-i, Doamne, ca nu cumva să li se întâmple ceva rău pentru mine, păcătosul, nici în veacul acesta, nici în cel ce va să fie![8]

Şi totuşi, Doamne Atotiertător, să nu-i uiţi pe cei ce-ţi iau în derâdere misiunea sfântă încredinţată lor. Şi nici pe mine, cel ce nu pot şi mai ales nu vreau să-i uit, întru numele sfânt al Neamului meu.

Nota Gheorghe Calciu-Dumitreasa (n. 23 noiembrie 1925, Mahmudia, judeţul Tulcea, d. 21 noiembrie 2006, Washington) a fost un preot ortodox român, dizident anticomunist şi luptător pentru drepturile omului.
---------------------------------------------------------------------
[1] „Fiecare în rândul cetei sale". Pentru o teologie a Neamului. Ed. Christiana, Bucureşti 2003, p. 117-119.
[2] Ibidem, p. 89
[3] Apocalipsa 21, 24, 26
[4]Teologul-martir Ion Moţa) Jertfa este măsura creştinătăţii noastre. (Cranii de Lemn, Ediţia a V-a, Ed. Sânziana, Bucureşti, 2007, p. 185.
[5] Crez de Generaţie, Ed. Majadahonda Bucureşti, 1997, p. 130.
[6] Cranii de Lemn. Articole 1922-1936, Ediţia a V-a, Ed. Sânziana, Bucureşti, 2007, p. 53.
[7] Pr. Prof. Gheorghe Calciu-Dumitreasa (n. 23 noiembrie 1925, Mahmudia, judeţul Tulcea, d. 21 noiembrie 2006, Washington) - preot ortodox român, dizident anticomunist şi luptător pentru drepturile omului.
[8] Viaţa Părintelui Gheorghe Calciu după mărturiile sale şi ale altora, Ed. Christuana, Bucureşti, 2007, p. 202-205