A devenit aproape o obişnuinţă să auzim, la tot pasul, că o pesoană „X", de cele mai multe ori, „sus pusă", a ţinut în locaţia „Y" un superb discurs. Toate bune şi la locul lor însă, dacă cineva ne-ar întreba, „ce am înţeles?", şi, mai ales, „ce e discursul?", în multe cazuri, nu prea am şti cum şi nici pe unde să scoatem cămaşa. Evident, una e să ai ştiinţa discursului în a comunica, şi alta e a bate câmpii (cu sau fără graţie)! Prin urmare, raportându-ne la unele lucrări din domeniu şi la autorii lor, oameni de ştiinţă remarcabili, încercăm în cele ce urmează o uşoară limpezire a problemei deja create. În consecinţă, dacă cineva ne-ar întreba „ce este discursul?", mai întâi ar trebui să amintim că în ultimele decenii, discursul s-a instituit ca un concept cheie la interferenţa mai multor discipline, cum ar fi lingvistica, logica, sociologia, psihologia, teoria comunicării, filozofia limbajului şi chiar filosofia umanului în general, retorica şi teoria argumentării. Autorii angajaţi în studiul discursului au pornit de la constatarea că „succesul în comunicare nu mai depinde doar de competenţa lingvistică a interlocutorului, ci de competenţa generală de comunicare care cuprinde: o dimensiune referenţială (a domeniului); o dimensiune situaţională (a normelor interpersonale şi tipurilor de discurs), o dimensiune textuală, micro şi macrostructurală" (D. Rovenţa-Frumuşani, Argumentarea. Modele şi strategii, Editura ALL, Bucureşti, 2000, p. 136.)

De asemenea, aceiaşi autori au constatat că vorbirea şi comunicarea umană nu se realizează prin propoziţii izolate şi cu atât mai puţin prin cuvinte izolate, ci prin structuri mai complexe, prin care se transmite mesajul şi care pot produce anumite modificări în subiectul individual sau colectiv. În acest context, analiza discursului implică depăşirea nivelului frastic şi luarea în consideraţie a numeroşi factori pragmatici, extralingvistici şi situaţionali, fără de care nu ar fi posibil un studiu complet al semnificaţiei. A apărut astfel o lingvistică a discursului sau a mesajului, deosebită de lingvistica limbii sau a codului. Cei care fac pentru prima dată această distincţie sunt: Ferdinand de Saussure în Cours de linguistique générale, Payot, Paris, 1972, p. 30, sp. 26, sp. 112, 227, şi Louis Hjelmslev în Essais de linguistique, Copenhaga, Cercul lingvistic din Copenhaga, 1959. Cei doi autori disting „limba" de „vorbire" şi, respectiv, „schema" de „folosire". Teoria discursului trage toate consecinţele acestei dualităţi. În timp ce lingvistica structurală se limitează să pună între paranteze vorbirea şi uzajul, teoria discursului înlătură paranteza şi anunţă existenţa a două lingvistici ce se bazează pe legi diferite. Lingvistul francez Émil Benveniste (Probleme de lingvistică generală, vol. I, Editura Teora, Bucureşti, 2000), a mers cel mai departe în această direcţie. După el, lingvistica discursului şi lingvistica limbii se construiesc în unităţi diferite. Dacă semnul (fonologic sau lexical) este unitatea de bază a limbii, „fraza" este unitatea de bază a discursului. „Născută din orizonturi diferite, această lingvistică a discursului încearcă să treacă dincolo de limitele unei lingvistici a limbii, cantonată în studiul sistemului. Depăşirea limitelor frazei, considerată drept nivelul ultim al analizei în combinatorica structuralistică; efort pentru a scăpa de dubla reducere a limbajului la limbă, obiect neutru sub raport ideologic şi la cod, cu funcţie pur informativă; încercarea de reintroducere a subiectului şi a situaţiei comunicării, exclude în virtutea postulatului imanenţei această lingvistică a discursului care este confruntată cu problema extralingvisticului" (D. Maldidier, Cl. Normand, R. Robin, „Discours et ideologie: quelques bases pour une recherche", în Langue française, nr. 15, 1972, p. 118).
Aşadar, analiza discursului presupune depăşirea nivelului frastic la care o cantonase structuralismul, a eşantionului liber de context, prin reintroducerea factorilor sociali, apţi să dea o semnificaţie completă secvenţelor discursive. Altfel spus, reabilitarea subiectului locutor şi a celui interlocutor, introducerea subiectului extralingvistic, aplicarea unor anumite operaţii enunţiative şi discursive contribuie la reconstrucţia interacţiunii generalizate, adică a ceea ce s-ar putea numi discursul social, după cum remarcă D. Rovenţa Frumuşani ( op. cit., pp. 136-137).

Provenind din domenii foarte diverse, termenul „discurs" cunoaşte o pluralitate de accepţii complementare şi chiar contradictorii. Astfel, după D. Maingueneau, pe care o urmează şi autoarea româncă menţionată mai sus, putem distinge:
1. discursul în opoziţie cu fraza: discursul constituie o succesiune de fraze (în analiza clasică a discursului, în timp ce cercetătorii contemporani vorbesc de gramatica textului sau lingvistica textuală);
2. discursul în opoziţie cu enunţul: pe lângă caracterul de unitate lingvistică (enunţ), discursul constituie o unitate de comunicare ce ţine de un gen discursiv specializat (roman, articol de ziar etc.);
3. discursul în opoziţie cu limba: limba definită ca sistem propriu membrilor unei comunităţi se opune discursului ca realizare individuală (după É. Benveniste, „Enunţarea presupune conversia individuală a limbii în discurs");
4. discursul asociat cu text şi context: adică, procesul asociat cu produsul şi circumstanţele producerii sale;
5. discurs în opoziţie cu povestire sau istorie ca formă marcată de operatori, ţinând de triada ego-hic-nunc, distinctă de evocarea la trecut, la persoana a III-a, in illo tempore (D. Maingueneau, Initiation aux methodes de l'analyse du discours, Hachette, Paris, 1976, pp. 13- 23)
Încercarea de a găsi un numitor comun al acestor viziuni asupra discursului conduce în mod firesc la ideea lui É. Benveniste, că „discursul reprezintă un eveniment, un moment al practicii discursive, adică limbajul pus în acţiune: orice enunţare presupune un locutor şi un auditor, şi la primul, intenţia de a-l influenţa pe celălalt într-un mod oarecare" (É. Benveniste, op. cit., p. 242). Discursul emerge dintr-o reţea socio-istorico-culturală ce îşi pune amprenta pe orice instanţă particulară numită de el instanţă de discurs. El este un act, o intervenţie a subiectului enunţător, dar şi reprezentarea pe care el o construieşte pentru celălalt, reprezentare pe care interlocutorul o poate accepta, dezvolta sau infirma într-un câmp de relaţii semnificative.

Dezvoltând ideea lui Benveniste, filozoful francez P. Ricœur notează că discursul, chiar şi cel oral, reprezintă o trăsătură absolut primordială, care condiţionează posibilitatea altor trăsături, anume trăsătura distanţării, care poate fi situată sub numele de dialectică a evenimentului şi a semnificaţiei. Pe de o parte, discursul se oferă ca eveniment: ceva se întâmplă atunci când cineva vorbeşte. Dar ce se înţelege prin eveniment? „A spune că discursul este un eveniment înseamnă a spune, întâi de toate, că discursul este realizat temporal şi în prezent, pe când sistemul limbii este virtual şi în afara timpului; în acest sens, putem vorbi împreună cu Benveniste despre instanţa de discurs, pentru a desemna ivirea discursului însuşi ca eveniment. Pe lângă acestea, în vreme ce limba nu are subiect, în sensul că întrebarea «cine vorbeşte?» nu are valoare la acest nivel, discursul trimite la locutorul său printr-un ansamblu complex de indicatori, cum ar fi pronumele personale; vom spune în acest sens, că instanţa de discurs este auto-referenţială; caracterul de eveniment se leagă acum de persoana celui care vorbeşte; evenimentul constă în aceea că cineva vorbeşte, cineva se exprimă luând cuvântul. Discursul este eveniment şi în al treilea sens: în timp ce semnele limbajului trimit numai la alte semne în interiorul aceluiaşi sistem şi fac ca limba să fie lipsită de lume în aceeaşi măsură în care este lipsită de timp şi de subiectivitate, discursul se rosteşte întotdeauna în legătură cu ceva: el se referă la o lume pe care pretinde că o descrie, o exprimă, ori o reprezintă; în acest al treilea sens, evenimentul este venirea în limbaj a unei lumi cu ajutorul discursului. În sfârşit, în timp ce limba nu e decât o condiţie prealabilă comunicării, căreia i se furnizează codurile, toate schimbările de mesaje se fac în discurs; în acest sens, doar discursul are nu numai o lume, ci şi un altul, o altă persoană, un interlocutor căruia îi este adresat; în acest ultim sens, evenimentul este fenomenul temporal al schimbului, stabilirea dialogului care leagă, prelungeşte sau întrerupe" (P. Ricœuer, De la text la acţiune, Editura Echinox, Cluj, 1999, pp. 97-98).

Toate aceste trăsături, luate împreună, constituie discursul ca eveniment. Este remarcabil faptul că ele nu apar decât în mişcarea de efectuare a limbii în discurs, în actualizarea competenţei noastre lingvistice în performanţă. Dar caracterul de eveniment al discursului nu constituie decât unul dintre cei doi poli ai perechii care alcătuieşte discursul, cel de al doilea pol fiind cel al semnificaţiei. Dacă orice discurs este efectuat ca eveniment, orice discurs este înţeles ca semnificaţie. Nu evenimentul, în măsura în care este fugitiv, vrem să-l înţelegem, ci semnificaţia lui care rămâne. Nu este vorba de a reveni de la lingvistica discursului la cea a limbii, deoarece lingvistica discursului este cea în care evenimentul şi sensul se articulează între ele. „Aşa cum limba, actualizându-se în discurs, se depăşeşte ca sistem şi se realizează ca eveniment, tot astfel, intrând în procesul înţelegerii, discursul se depăşeşte ca eveniment, în semnificaţie. Această depăşire a evenimentului în semnificaţie este caracteristica discursului ca atare. Ea dovedeşte intenţionalitatea însăşi a limbajului, relaţia care există în cadrul lui, între noemă şi noeză. Dacă limbajul este meinen, o intenţie semnificativă, e astfel tocmai în virtutea acestei depăşiri a evenimentului în semnificaţie" (P. Ricœuer, opera citată p. 98). Distanţa originară este deci distanţa rostirii în ceea ce este rostit. Pentru a înţelege ce anume este rostit, trebuie să ţinem seama de faptul că articularea evenimentului cu sensul realizată în cadrul lingvisticii discursului, constituie nucleul oricărei probleme hermeneutice. În acest scop, hermeneutica trebuie să facă apel nu numai la lingvistică – fie şi înţeleasă în sensul de lingvistică a discursului, în opoziţie cu lingvistica limbii –, ci şi la teoria actelor de limbaj, aşa cum a fost ea dezvoltată de către J. Austin şi J. Searle. După aceşti autori, actul de vorbire este alcătuit dintr-o ierarhie de acte subordonate, distribuite pe trei nivele:
1. nivelul actului locuţionar sau propoziţional: act de a rosti;
2. nivelul actului sau a forţei ilocuţionare:ceea ce facem rostind;
3. nivelul actului perlocuţionar: ceea ce facem prin faptul că vorbim.
Să preluăm exemplul lui P. Ricœur: „Dacă vă spun să închideţi uşa, fac trei lucruri: rapotez predicatul la acţiune (a închide) la două argumente (dumneavoastră şi uşa); este actul rostirii. Dar eu spun acest lucru cu puterea unui ordin şi nu a unei constatări sau a unei dorinţe ori promisiuni; acesta este actul ilocuţionar. În sfârşit, prin faptul că vă dau un ordin, pot să provoc anumite efecte cum ar fi teama; ele fac din discurs un fel de stimul care produce anumite rezultate; acesta este actul perlocuţionar." (P. Ricœuer, opera citată p. 97-98)..

Implicaţiile acestor distincţii pentru problema exteriorizării intenţionale prin care evenimentul se depăşeşte în semnificaţie, pot fi redate după cum urmează: actul ilocuţionar se exteriorizează în fraze, ca propoziţie. Într-adevăr, o frază poate fi identificată sau re-identificată, ca fiind aceeaşi frază, tocmai ca propoziţie. O frază se prezintă astfel ca o re-enunţare (Aussage), susceptibilă de a fi transferată în altele, cu un sens sau altul. Ceea ce este identificat în felul acesta este structura predicativă însăşi, aşa cum se vede din exemplul de mai sus; astfel, o frază de acţiune se lasă identificată prin predicatul ei specific (ca acţiune) şi prin cele două argumente ale sale (agentul şi pacientul). Dar actul ilocuţionar poate fi exteriorizat şi datorită paradigmelor gramaticale (modurile: indicativ, imperativ etc.) şi al altor proceduri care marchează puterea ilocuţionară a unei fraze şi permit astfel identificarea sau re-identificarea ei. Actul prelocuţionar constituie aspectul cel mai puţin inscriptibil al discursului şi caracterizează cu precădere discursul oral. Se poate spune că acţiunea perlocuţionară este tocmai ceea ce în discurs este mai puţin discurs; ea este discursul ca stimul. Aici, discursul acţionează nu prin intermediul recunoaşterii intenţiei mele de interlocutor, ci oarecum la modul energetic, prin influenţă directă asupra emoţiilor şi dispoziţiilor afective ale interlocutorului. Astfel, actul propoziţional, puterea ilocuţionară, acţiunea perlocuţionară sunt apte într-o ordine descrescândă, pentru exteriorizarea intenţională care face posibilă înregistrarea prin scris. Discursul este aşadar, un eveniment langajier; aceasta înseamnă că evenimentul discursiv presupune folosirea limbii de către un emiţător şi recepţionarea sa de către auditoriu (alocutor sau destinatar), urmare a aplicării unor anumite operaţii enunţiative şi discursive. În termenii lui Benveniste, discursul este, cum am văzut, „limbajul pus în practică" într-un proces istoric care face din enunţ un eveniment sau, într-un sens mai larg, orice enunţare care presupune un locutor şi un auditoriu şi la cel dintâi, intenţia de a-l influenţa pe celălalt într-un mod oarecare (É. Benveniste, op. cit., pp. 243-252).

După M. Tuţescu, discursul este un enunţ sau un ansamblu de enunţuri considerat din punct de vedere al producerii sale, adică un enunţ sau un ansamblu de enunţuri în situaţia de comunicare. Aceasta înseamnă că studiul discursului este strâns legat de analiza următorilor factori: enunţătorul; destinatarul său sau alocutorul; spaţiul şi timpul comunicării; intenţia comunicativă a enunţătorului; tema discursului, o cunoaştere comună împărtăşită de către enunţător şi destinatarul său care se referă la datele referenţiale, culturale etc. (M. Tuţescu, L'Argumentation. Introduction à l'etude du discours, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 1998, p. 74) În consecinţă, putem vorbi de tipuri de discurs. Printre cele mai importante, amintim: discurs scris, versus oral, discurs explicativ, narativ, injonctiv, argumentativ etc. Caracteristicile, dar mai ales analiza fiecărui discurs al unei persoane „X", întâmplător şi la tribună, ridică probleme serioase, dacă avem în vedere veşnica tendinţa de a amesteca lucrurile, intenţionat, în scop manipulator sau „de a da din clanţă" la întâmplare, fără logică, coerenţă sau fluenţă în exprimare, fie şi numai pentru a se băga vorbitorul pe el însuşi în seamă. Ar mai fi de amintit că, tocmai aici, în discurs, se vede dacă „limitele limbajului meu sunt limitele gândirii mele" (Naom Chomski). Aşa că... Ar mai fi de adăugat una a lui nea Ion, unul de pe la mine din sat, rămas aşa, de pe vremea comunismului, cu mintea rezemată într-o dungă de cer: cică „una e să baţi câmpii, şi alta e să scoţi porumbei pe gură" De, o şti el ce o şti! După mine, cam tot un drac. Voi ce ziceţi?