Tehnologii controversate de extracţie a hidrocarburilor: de la explozii nucleare subterane, la fisurarea şi fracturarea hidraulică
Abstract: The modern world is involved in the complex process of transition from the industrial to the information society and knowledge[1] and the trinomial touch with technology and energy - environment is necessary and visible, being highlighted byscientific, technical and technological leaps that take place against a background of an accelerating globalization. The result of these changes is the progress of the society in all aspects providing that all factors are positive and determine otherwise the fragile balance of life on Earth would be irreparably compromised .
Rezumat: Lumea modernă este angrenată în complexul proces de trecere de la societatea industrială la cea informațională și a cunoașterii[1], iar legătura cu trinomul tehnologie-energie-mediu este necesară și vizibilă, pusă în evidență de salturile științifice, tehnice și tehnologice care au loc pe fondul unei globalizări accelerate. Rezultanta acestor transformări este progresul societății sub toate aspectele cu condiția ca toți factorii să fie pozitivi și stabili, în caz contrar fragilul echilibru al vieții pe Terra ar fi iremediabil compromis.
Asigurarea unui viitor mai sigur și a unei vieți de calitate pentru omul modern este dată de o mulțime de factori între care trinomul tehnologie-energie-mediu joacă un rol extrem de important. Am putea, spre exemplu, să abordăm orice domeniu/subiect în care să facem o analiză a relației dintre cei trei termeni și cel mai elocvent este cel al evoluţiei autoturismelor care în doar câteva ultime săptămâni au fost făcute publice informații despre mașina electrică, cea care merge având combustibil apa sărată (din oceanul planetar) și mașina zburătoare. Un alt domeniu/subiect important este legat de exploatarea gazelor de șist prin fracturare hidraulică (fracking), unul dintre principalele motive de discordie în întreaga lume contemporană. Voi readuce în discuție acest subiect prin prisma trinomului menționat nu atât pentru a puncta noile coordonate ale evoluției tehnologice și relațiile/efectele energie-mediu cu consecințe cuantificabile asupra calității vieții imediate și de perspectivă, cât mai ales pentru a releva importanța prezentării unor informații istorice și științifice cât mai exacte și complete despre o tehnologie necesară și controversată în procente sensibil egale.Trecând peste istoricul întortocheat al confruntărilor politice, mediatice și fizice privind gazele de șist și tehnologia fracturării hidraulice care s-ar fi putut încheia numai pe terenul științific, voi selecta doar câteva dintre reperele importante și anume:
- toate țările lumii, indiferent de gradul de dezvoltare caută cu mijloace dintre cele mai diverse (științifice, tehnice și chiar prin forță/războinice, uneori un mixt al acestora) să acceseze/dețină tehnologii, energie și condiții sănătoase de viață;
-pe fondul creșterii alerte a numărului de locuitori ai planetei (cca. 7 miliarde) și a diminuării resurselor de orice fel, goana după noi tehnologii este justificată și necesară;
- dacă oamenii politici și de afaceri au văzut în tehnologia fracturării hidraulice o soluție rapidă de rezolvare a problemei energetice, financiare și sociale, oamenii de știință și practicienii au scos la iveală, atât avantajele cât și dezavantajele acesteia. În Anglia, Australia, România, Franța, Bulgaria și chiar S.U.A. au fost și vor mai fi multe acțiuni de protest;
- recentele comunicate oficiale prin care firmele „Chevron”, „Total, Marathon Oil” și „Exxon Mobile” au anunțat oprirea forajelor în Polonia, iar Chevron în România pe motiv că rezultatele obținute sunt sub nivelul estimărilor (cca 1/3) au spulberat optimismul europenilor de a nu mai depinde de gazul rusesc[2], generând nedumeriri în rândul specialiștilor în domeniu care se întreabă, pe bună dreptate, dacă o firmă chiar și de talia „Chevron” poate face o estimare reală despre un zăcământ doar dintr-un singur foraj.
Reacțiile nu s-au lăsat așteptate și în spațiul virtual a fost lansată ipoteza „Chevron” pleacă pentru că n-a găsit ce să scoată sau a terminat cu ce avea de băgat?[3].
Fără a fi un susținător al acestei teorii conspiraționiste, nu pot trece cu vederea faptul că întrebarea are un miez de adevăr despre care s-a vorbit foarte puțin în toți acești ani de când problema extragerii gazelor de șist prin metoda fracturării hidraulice a devenit virală în spațiul public. Începând cu anii 1960, când deșeurile radioactive începuseră să devină o problemă în S.U.A., Rusia, Anglia, Franța și apoi în China s-au căutat mai multe soluții de depozitare pentru prevenirea poluării (depozitarea în butoaie de beton armat căptușite cu plumb lestate pe fundul oceanelor/mărilor, ejectarea unor containere în spaţiul cosmic, depozitarea în mine părăsite) printre care și reinjectarea în unele sonde de mare adâncime din care se exploatase gaze ori petrol. Recent, Truthstream Media a scos la iveală mai multe articole din ziarele publicate în anii ’60, ce detaliază cum deșeuri nucleare au fost îngropate sub pământ de către compania Halliburton&Co timp de zeci de ani, pentru a scăpa de substanțele rezultate din producția nucleară de după Al Doilea Război Mondial[4]. Articolele au fost publicate în mai multe ziare de mare circulație printre care: „Great Bend Tribune”, pe 19 aprilie 1964, „Warren Times-Mirror”, pe 22 aprilie 1964, „Lubbock Avalanche Journal”, pe 26 aprilie 1964, „San Antonio Express News”, pe 3 mai 1964, „Denton Record Chronicle”, pe 15 iunie 1964. În sinteză, articolele din cotidienele americane din 1964 spuneau următoarele:
- „Două dintre tehnologiile dezvoltate în industria petrolieră o să rezolve o problemă majoră din industria energetică nucleară. Este vorba de problema debarasării de deșeuri radioactive, deosebit de periculoase.”
- „Cercetătorii de la centrul HalliburtonCo’sTechnical Center, în colaborare cu cercetătării de la OakRidge National Laboratory, au combinat două tehnologii, cea a cimentării puțului petrolier și cea a tehnicii de stimulare a producției din fracturarea hidraulică pentru a îngropa deșeuri radioactive într-o formațiune impenetrabilă de șist la o mie de picioare sub pământ.”
- „Metoda folosită la Oak Ridge începe prin a amesteca deșeurile cu un amestec de ciment, apoi pompând amestecul într-unul din puțurile săpate în șistul Conasuaga, iar apoi fracturând șistul pentru a forma o crăpătură orizontală. Această crăpătură este umplută cu amestecul și formează un strat, subțire, orizontal, pe o lungime de câteva sute de picioare. Amestecul se întărește și va reține pentru totdeauna deșeul radioactiv în această nouă formațiune.”
- „Union Carbide Corp, ce deține facilități la Oak Ridge pentru Comisia pentru Energie Atomică din S.U.A. și Halliburton, ce oferă servicii specializate din industria petrolieră, precum fracturarea hidraulică, au colaborat pentru acest proiect începând cu anul 1960.”
Amestecul rămânea în stare lichidă timp de 48 de ore, înainte de a se întări permanent, zic ei, și de a rămâne îngropat acolo, pentru totdeauna. Din articole reiese clar cum Comisia pentru Energie Atomică se pregătea să folosească tehnica de fracturare hidraulică pentru a scăpa de deșeurile nucleare din mai multe locații. Oak Ridge a fost doar una dintre cele mai mari, și una dintre primele care au făcut publice aceste metode de debarasare: “Oak Ridge are aceeași problemă ca și celelalte facilități nucleare din țară, resturile, deșeurile radioactive. În fiecare an, aproximativ 4 milioane de galoane (13 milioane de litrii) de deșeuri radioactive, substanțe rezultate în urma fisiunii precum stronțium 90, cesium 137 și ruthenium 103, sunt Fig.1-2 Tehnologii extractie hidrocarburigenerate la Oak Ridge.” Și cum o poză face cât o mie de cuvinte, alături puteţi vedea un foto-fragment (Fig.1) din ediția din 3 mai 1964 a ziarului San Antonio Express News. Tot în perioada respectivă, Ziarul „Great Bend Triubune” a publicat și informații despre directorii de la „Halliburton” implicați și o imagine (Fig.2) reprezentând oamenii de afaceri privind la o diagramă ce explica modul în care deșeuri ca stronțium 90 vor fi amestecate cu ciment și injectate în șisturi: „Inginerul Mack Stogner de la Halliburton, din stânga, discută proiectul cu Harry P. Conroy, vicepreședinte senior și director general al companiei de servicii petroliere și W.D. Owsley, vicepreședinte senior.”
 
Între anii 1995-2000, în nenumăratele deplasări în diferite schele de extracție a petrolului, gazelor și sării prin dizolvare împreună cu renumitul prof.univ.dr.ing. George Iordache, zis „Lordul” de la U.P.G. Ploiești, conducătorul proiectului meu de doctorat, unde am efectuat nenumărate experimente științifice privind forajul sondelor și afluxul de fluide în acestea pentru a perfecta „o tehnologie de depozitare în siguranță a substanțelor periculoase rezultate din activitățile industriale”, am reluat discuțiile din anii studenției când, profesori de talie internațională precum Teodor Oroveanu, zis Docentul, Constantin Beca, zis Doctorul, Alexandru Soare, zis Solei, Corneliu Popescu, zis „Gentelmanul”, Constantin Popa, zis Papsi, Gabriel Manolescu, zis „Atom”, Gheorghe Horhoianu, zis „Înțeleptul” și mulți alții, toți școliți prin S.U.A., fosta U.R.S.S., Franța, Anglia, Canada[5], unde au și predat cursuri unice în domeniul petrolier, ne prezentau ca metodă de mărire a afluxului de fluide în sonde, metoda exploziilor nucleare subterane. Prof.univ.dr. George Iordache, mi-a spus că prin anii 1970, a fost cooptat împreună cu mai mulți profesori, ingineri și specialiști din institutele de cercetare într-un proiect secret care experimenta în zona sudică a României tehologiile americane și rusești de fracturare a rocilor prin explozii subterane, proiect stopat după cutremurul din 04 martie 1977, din ordinul lui Nicolae Ceaușescu. M-am informat mult asupra acestui subiect și am descoperit că românul Constantin Crânganu,  profesor de geofizică şi geologia petrolului la Graduate Center şi Brooklyn College, The City University of New York (anterior, a lucrat la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iaşi şi University of Oklahoma, School of Geology and Geophysics, publicând ca autor, coautor sau editor, 13 cărţi şi capitole de carte şi peste 90 de articole peer-reviewed şi rezumate extinse, în S.U.A., Germania, Canada, România şi alte ţări) a prezentat la sfârșitul anului 2014, într-o revistă de circulație internațională, după o întâlnire cu profesorii U.P.G. Ploiești unde am fost prezent, articolul „O scurtă istorie a fracturării hidraulice”[6]. Deși în cartea sa Gazele de șist și fracturarea hidraulică - între mit și realitate, București, Ed. Integral, 2014 se prezintă ca un susținător al tehnologiei „Chevron”, în articolul menționat spune negru pe alb următoarele: „În 1959, industria petrolieră a devenit interesată de utilizarea energiei nucleare. Practic, s-a propus folosirea bombelor atomice pentru a fractura forajele”.
Edward Teller, tatăl bombei cu hidrogen, a organizat un miting în acel an la Lawrence Radiation Laboratory, astăzi, Lawrence Berkeley National Laboratory, pentru a discuta utilizarea pașnică a energiei nucleare. Teller a sugerat că aceasta ar putea fi folosită pentru minerit și lucrări de excavații.  „The U.S. Atomic Energy Commission” (Comisia pentru Energie Atomică a S.U.A.) a fost de acord și a creat „Project Plowshare” (Proiectul Fier de plug), numit așa după versetele biblice din profeția lui Isaia (2.4): „…așa încât din săbiilor lor își vor făuri fiare de plug și din sulițele lor cosoare”. Programul s-a concentrat la început pe utilizarea puterii atomului ca un uriaș excavator. Guvernul american s-a gândit chiar la ideea folosirii bombelor atomice pentru a săpa un nou port adânc în Alaska sau un nou canal prin Panama. Nici una din aceste idei nu s-a materializat, datorită unor probleme tehnice și temerilor legate de deteriorarea mediului înconjurător. Totuși, s-a încheiat un acord de colaborare între guvern și compania El Paso Natural Gas. Oamenii de știință cooptați în proiectul Plowshare doreau să știe dacă utilizarea exploziilor nucleare pentru fracturarea rocilor din găurile de sondă este posibilă și eficientă ca preț.
În anul 1967, oamenii de știință au detonat o bombă de 29 kilotone undeva în afara localității Farmington din New Mexico. Aplaudată de liderii politici locali și oficialii din partea statului, bomba a fost coborâtă 1.200 metri într-o sondă de gaz săpată într-o formațiune argiloasă. În urma detonației, s-a creat o cavitate de circa 50 metri în diametru. Numită Project Gasbuggy (Gâza de gaz), detonarea a avut succes. Dar gazul care a început să curgă în sondă conținea tritiu radioactiv și alți izotopi. Cercetătorii au decis să încerce o variantă mai puternică, în ideea că vor produce mai mult gaz și astfel vor recupera zecile de milioane de dolari cheltuiți pe bombe. Următoarea explozie s-a numit Rulison, după numele unui oraș din vestul statului Colorado. Bomba Rulison a fost mai mare - 43 kilotone - și a explodat la o adâncime mai mare în sondă. (Pentru comparație, bomba aruncată peste Hiroshima în 1945 a fost de 13 kilotone). Fără multă publicitate, bomba Rulison a fost detonată în septembrie 1969, imediat după terminarea festivalului de la Woodstock. De data aceasta, măsurătorile au indicat că roca s-a fracturat pe o rază de 76 metri în jurul punctului de explozie. Când gazul a început să curgă din rocă în sondă, era amestecat cu cantități mari de tritiu și kripton-85. Comisia de Energie Atomică a studiat expunerea potențială care s-ar fi produs dacă gazul ar fi fost pompat prin conducte și oferit populației. Două orașe care ar fi primit cea mai mare doză de radiație de la arderea gazului în bucătării și sobe ar fi fost Rifle, situat lângă locul detonației și Aspen (stațiunea de schi cea mai șic din S.U.A.). Doza ar fi fost mică, dar era vorba doar de un singur foraj.
Aceste încercări de a sfărâma rocile pentru a extrage hidrocarburi a atras atenția Casei Albe. Într-o cuvântare din 1971, președintele Richard Nixon a vorbit despre faptul că găsirea unor cantități sporite de gaz natural „va fi una dintre cele mai urgente nevoi energetice în următorii câțiva ani”. Și el și-a exprimat sprijinul pentru „experimentele de stimulare nucleară care caută să producă gaz natural din formațiuni geologice compacte, care în prezent nu pot fi exploatate”. Cu această aprobare de la cel mai înalt nivel, Proiectul Plowshare a continuat. Testul următor va cuprinde detonarea simultană a trei bombe, fiecare dintre ele mai mare decât cea folosită pentru Gasbuggy. Ele vor fi plasate suficient de departe una de alta astfel încât zona de impact va crea o vastă coloană verticală prin care va curge gazul. Susținătorii proiectului au crezut că această metodă va rezolva deficitul energetic al S.U.A. Ei sperau că fracturarea nucleară ar putea deveni o tehnică comună, ceva care poate fi folosit în fiecare zi oriunde se sapă o sondă pentru gaze.
Explozia Rio Blanco, de asemenea, în vestul statului Colorado, a avut loc în luna mai 1973, într-o perioadă de insuficient gaz natural pe piață. Cu două luni mai înainte, realitatea crizei energetice lovise un punct dureros, atunci când școlile de stat din Denver (capitala statului Colorado) fuseseră închise din lipsă de gaz pentru încălzirea lor. Sponsorii detonației nucleare au creat un buletin informativ - The Rio Blanco News - care anunța în primul său număr că „Gazul din Proiectul Rio Blanco ar putea reprezenta zece ani de rezerve pentru Statele Unite”. Acest optimism nu a fost confirmat de rezultatele exploziei. Cele trei bombe au creat coloane verticale individuale, dar neconectate între ele. Gazul a ieșit numai din detonația cea mai de sus. În loc de rezerve pentru 10 ani, principala moștenire a detonațiilor este o placă oficială la locul exploziei care avertizează împotriva săpării solului sau forării fără permisiune din partea guvernului. Fără să se lase intimidați, planificatorii Proiectului „Plowshare” au devenit și mai ambițioși. Următorul test, numit „Project Wagon Wheel” (Proiectul Roata de Căruță), a implicat dispozitive de 500 kilotone explozibil. Și acesta a fost doar începutul. Dacă ar fi reușit, Comisia de Energie Atomică și compania El Paso plănuiau între patruzeci și cincizeci de detonații pe an în sudul statului Wyoming (Pinedale). Dar de data aceasta, promotorii atomici și-au găsit nașul. Locuitorii din zonă s-au organizat ca să stopeze proiectul. Oamenii erau îngrijorați de impactul zguduirilor pământului asupra drumurilor locale și a canalelor de irigații. Partea economică a bombelor atomice a fost de asemenea supusă analizei. Departamentul Energie a declarat ulterior că au fost cheltuite 82 miliarde dolari pentru proiect și chiar dacă gazul ar fi curs suficient în următorii 25 de ani, numai o mică parte din cheltuieli s-ar fi amortizat.
Nu este clar cum a fost anulat Proiectul „Roata de Căruță”, dar deputatul Teno Roncalio, singurul Democrat din statul Wyoming, a avut rolul decisiv. În ianuarie 1973 el a fost numit în Comitetul Unit al Congresului pentru Energia Atomică (Congress’s Joint Committee for Atomic Energy). O săptămână mai târziu, Roncalio a anunțat că fondurile pentru Roata de Căruță sunt eliminate din bugetul federal. În 1978 Roncalio a hotărât să nu mai candideze pentru realegerea sa. A apărut astfel o posibilitate pentru un tânăr republican. El va câștiga alegerile și va fi cel care va juca un rol major în răspândirea fracturării hidraulice ca șef executiv al companiei Halliburton. Numele lui era Dick Cheney. Dacă interesul pentru fracturarea nucleară a dispărut, grijile pentru securitatea energetică s-au amplificat. În noiembrie 1973, Președintele Nixon a promis să elimine importurile de petrol până în 1980. Fără succes. În luna august a anului următor și-a prezentat demisia ca președinte. Rezervele de gaz natural deveniseră atât de mici încât Congresul a adoptat o lege în 1978 care făcea ilegală orice nouă construcție a unei termocentrale pe gaz. Până când legea a fost abrogată nouă ani mai târziu de către Președintele Reagan, Statele Unite construiseră termocentrale pe cărbune care furnizau 81 gigawați de electricitate. Aproape un sfert din acele termocentrale pe cărbune sunt încă în funcțiune. Oficialii guvernamentali au simțit că nu au ce să aleagă. Noile zone gazeifere care fuseseră între timp descoperite erau mici ca volum de producție, iar patru din cinci foraje săpate pentru gaze nu au fost productive. Confruntat cu o criză energetică în plină desfășurare, guvernul a încercat o multitudine de soluții. S-au făcut eforturi pentru a scădea cererile de energie. Limitele de viteză au fost coborâte pentru ca să se economisească benzina și motorina. Au fost și încercări de a impulsiona ofertele de energie.
În anii ’70 guvernul federal al S.U.A. a inițiat „Eastern Gas Shales Project”(Proiectul gazelor de șist estice) și zeci de proiecte pilot de fracturare hidraulică; de asemenea, a sprijinit cercetarea privată și publică. Aceste eforturi au fost determinate de criza energetică din 1973, când țările arabe membre ale Organizația Țărilor Exportatoare de Petrol (O.P.E.C.)  au impus un embargou pe exportul de țiței ca măsură de pedepsire a Statelor Unite pentru ajutorul acordat Israelului în războiul de Yom Kippur. De asemenea, guvernul a fost silit să adopte măsuri de stimulare a cercetărilor și datorită reducerii pronunțate a rezervelor de gaze. Ca răspuns la criza energetică, administrațiile Ford și Carter au acordat prioritate căutărilor de noi surse de energie și tehnologii care să le pună în valoare. Între 1978 și 1991, guvernul federal a cheltuit 137 milioane de dolari pentru dezvoltarea acestor noi tehnologii. Industria și cercetătorii federali au început să se ocupe mai îndeaproape de modalitățile de exploatare a resurselor neconvenționale, printre care se numără și gazele de șist. Laboratoarele naționale americane - Sandia și Los Alamos din New Mexico, precum și Lawrence Livermore din California, au produs programe computerizate pentru modelarea, monitorizarea și evaluarea proiectelor demonstrative. În 1979, eforturile comune publice și private de a aduce gazele de șist pe piață au fost formalizate prin „Commercialization Plan for Recovery of Natural Gas from Unconventional Sources”(Planul de Comercializare pentru Recuperarea Gazului Natural din Surse Neconvenționale) din cadrul Departamentului de Energie al SUA. Noi tehnici de prospectare seismică tridimensională, dezvoltate inițial de Laboratorul Sandia pentru minele de cărbuni, au fost utilizate pentru localizarea fracturilor din argile și vizualizarea formațiunilor gazeifere adânc îngropate.
În 1980, la un an după cea de-a doua criză energetică din 1979, generată de revoluția iraniană, Congresul S.U.A. a adoptat Windfall Profits Tax Act (Legea de taxare a profiturilor extraordinare) care a creat creditul pentru producția de gaz neconvențional (Secțiunea 29 a legii). Oferind o scutire de taxă de 0,50$ pentru fiecare 28 metri cubi (1.000 cubic feet) de gaz neconvențional, legea a impulsionat creșterea fracturărilor hidraulice a argilelor gazeifere. Un program mai puțin cunoscut, sprijinit de guvernul federal, s-a numit Unconventional Gas Research Program - U.G.R. (Programul de Cercetări pentru Gaze Neconvenționale). Fondurile pentru acest program au fost destul de mici - 30 milioane de dolari a fost suma maximă alocată. Începând din 1977 și continuând în următorii câțiva ani, mare parte din fonduri au mers la unitatea de cercetare din Morgantown, Virginia de Vest, care studia gazul natural aflat în argilele din Munții Apalași. Industria energetică era conștientă de prezența gazului în acele argile, dar forajele erau puțin adânci și impredictibile ca volum generat de producție. Numai în locurile unde argilele erau fracturate natural - și aproape de suprafață - companiile energetice catadicseau să foreze. U.G.R. voia să schimbe această situație. Au fost trimiși geologi în întreaga regiune pentru a studia caracteristicile argilelor. De asemenea, s-au săpat câteva sonde. În ce privește fracturarea, nimic n-a fost lăsat deoparte. U.G.R. a încercat fracturări cu explozivi chimici și chiar congelarea rocilor cu agenți criogenici. Unul dintre cercetătorii cei mai talentați care au lucrat în programul U.G.R. a fost Al Yost. Pe parcursul a peste zece ani, el a încercat multe tehnologii noi care vor crea cadrul pentru ascensiunea fracturării hidraulice. Ca să studieze efectele acesteia, Yost și colegii săi ingineri au plasat camere minuscule în interiorul sondelor pentru a-și da seama ce se întâmplă acolo jos și au folosit unde seismice pentru a carta cu precizie fracturile create. Pentru prima dată, ei au încercat fracturarea hidraulică masivă - o tehnologie care numai după 20 de ani va deveni de rutină, o dată cu aplicarea ei de către compania Mitchell Energy. Următoarea pagină a istoriei fracturării hidraulice se va scrie în Texas și Oklahoma.”
Concluziile și comentariile aparțin celor interesați de adevăr.
Și cum toate aceste noi dezvăluiri nu aduc decât o rază de lumină în controversatul subiect al tehnologiei Chevron, recent, Mark Walport, consilierul ştiinţific şef al guvernului britanic, a publicat un raport prin care se compară fracturarea hidraulică cu talidomida şi azbestul, prezentate la vremea apariţiei lor drept inovaţii absolute, dar care s-au dovedit a avea efecte catastrofale asupra sănătăţii oamenilor: Fracturarea hidraulică poate aduce riscuri nebănuite, aşa cum a fost în cazul talidomidei şi azbestului. Dezvoltând subiectul, prof. Andrew Stirling, de la Universitatea din Sussex argumentează că inovaţiile istorice adoptate prea în grabă, cu consecinţe grave, nebănuite la vremea respectivă, reprezintă exemple pentru potenţialele efecte negative ale frackingului și concluzionează: „Istoria conţine multiple exemple de inovaţii care mai târziu s-au dovedit problematice - cum ar fi azbestul, benzenul, talidomida, dioxinele, plumbul din petrol, tutunul, multe dintre pesticide, mercurul, clorul şi compuşii perturbatori ai sistemului endocrin…”[7]  Dar, cea mai recentă știre din 3 martie 2015, orele 12:14, care face din trinomul tehnologie-energie-mediu vârful de lance al adevărului privind exploatarea gazelor de orice fel (convenționale, dar mai ales a celor neconvenționale), este comunicatul oficial al guvernului olandez care le-a cerut scuze cetățenilor pentru că a ignorat siguranţa oamenilor din regiunea Groningen, în favoarea extragerii cât mai multor gaze naturale. Reacţia vine după ce în luna februarie a apărut un raport în care se arată că exploatările au provocat mișcări telurice în regiune. „Îmi pare foarte rău că interesele și siguranţa locuitorilor din Groningen nu au primit atenția meritată. De acum, siguranţa va fi pe primul plan”, a declarat ministrul economiei din Olanda, Henk Kamp.[8] Prin urmare, fără noi tehnologii nu putem obține energii nepoluante și nu vom putea asigura un mediu curat și sănătos pentru noi și cei ce vor urma, dar aceasta nu se poate face decât prin transparență și adevăr, iar deciziile trebuie luate prin consens de către mediul științific, cel politic, economic și nu în cele din urmă societatea civilă.
Prin prisma celor mai sus prezentate lansez celor interesați de disputata privind tehnologia de exploatare a gazelor de șist prin metoda fracturării hidraulice (cunoscută și sub „metoda Chevron”) provocarea de a analiza cât mai obiectiv posibil Raportul CENTGAS - 2013 (realizat cu contribuția substanțială a unor cadre didactice din cadrul Universității de Petrol și Gaze din Ploiești) și Raportul Societății Academice Române - 2014. Vă asigur că veți constata lucruri de fond, formă și atitudinale deosebit de interesante iar dacă se va „fora”/studia și mai adânc, se vor descoperi probabil și sursele de finanțare iar întrebările vor începe să curgă.
--------------------------------------------------
[1] Acad. Mihai Drăgănescu. Preşedintele Secţiei de Ştiinţa şi Tehnologia Informaţiei a Academiei Române - Societatea informaţională şi a cunoaşterii. vectorii societăţii cunoaşterii. Această adresă de email este protejată contra spambots. Trebuie să activați JavaScript pentru a o vedea. ; http://www.racai.ro/~dragam
[2] Gândul, 21.02.2015
[5]. Rizea, M.; Rizea, E. - Petrol, Dezvoltare şi (In)Securitate, ediţia a-II-a, Editura Asociaţiei „Societatea Inginerilor de Petrol şi Gaze”, Bucureşti, 2008.
[7].Rezumat al unei traduceri din limba engleză dintr-un articol din The Guardian, de Corina Stirb Cooper/ 14 nov. 2014.
[8]. Olanda, primul stat care le cere scuze cetățenilor pentru cutremurele provocate de extragerea gazelor naturale - gândul.info.