65 de ani de la raportul secret al lui Nikita Hrușciov la Congresul al XX-lea al P.C.U.S. - „Diversiunea Hrușciov”.

Stalin a vrut și, cu certitudine, a știut să-și proiecteze numele și influența în deceniile și secolele ce-i vor urma, obținând de la poporul sovietic să vorbească despre el în termenii în care doar egiptenii își venerau zeitățile.

O primă acțiune de imortalizare a numelui despotului oriental are lor deja la începutul anului 1925, când Prezidiul Comitetului Executiv Central al U.R.S.S. a decis, în sens de „aleasă prețuire a meritelor lui Stalin”, să schimbe denumirea orașului Țarițîn în Stalingrad; a guberniei Țarițîn - în gubernia Stalingrad; a județului Țarițîn - în județul Stalingrad; a volostei Țarițîn - în volostea Stalingrad și a stației feroviare Țarițîn - în stația Stalingrad[24].

În prima jumătate a anilor '30, scriitorul englez de literatură fantastică Herbert Wells, după întâlnirile avute cu Stalin, comenta că „n-am întâlnit niciodată un om mai sincer, mai corect și mai onest; n-are nimic rău și tenebros în el, și tocmai aceste însușiri explică uriașa lui putere în Rusia. Înainte credeam că oamenii se tem de el. Am observat, însă, că, dimpotrivă, nimănui nu îi este frică și toți cred în el”[25]. Cu aceeași impresie despre Stalin a rămas și scriitorul german Lion Feuchtwanger după călătoria sa la Moscova de la începutul anului 1937: „Primul lucru pe care-l remarcă orice străin călătorind prin Uniunea Sovietică este adulația și cultul excesiv cu care populația îl înconjoară pe Stalin. La toate colțurile de stradă și la toate răscrucile, în locurile potrivite și în cele nepotrivite, observi enormele busturi și portrete ale lui Stalin. Toate cuvântările, - nu numai cele politice, ci și referatele pe teme științifice sau literare, - sunt împânzite de proslăviri la adresa lui Stalin, de cele mai dese ori, această zeificare îmbracă o formă dezgustătoare”[26].

Dar nu atât scriitorii străini, cât mai ales ziariștii, scriitorii și poeții sovietici își vor disputa întâietatea în proslăvirea „celui mai înțelept și clarvăzător conducător al poporului sovietic”, ajungându-se la poeme grotești de felul celui publicat în 1936 în ziarul de partid „Pravda”: „O, tu, Stalin, mare șef al popoarelor,/ tu, care ai făcut să se nască omul,/ tu, care faci pământurile fertile,/ tu, care întinerești secolele,/ tu, care împodobești primăvara,/ tu ești floarea primăverii mele,/ un soare reflectat de mii/ de inimi omenești...”[27].

De milioane de inimi omenești împușcate din ordinul direct al „șefului popoarelor”, vom adăuga. Chiar și după moartea tiranului, în presa sovietică și de partid de la Moscova mai continuau să apară, dintr-o inerție ce părea de nestăvilit, apeluri către intelectualitatea de creație „de a imortaliza - pentru contemporaneitate și generațiile viitoare - în toată măreția și deplinătatea sa chipul celui mai mare geniu al tuturor timpurilor și popoarelor - al nemuritorului Stalin”[28].

Iată însă că la începutul anului 1956, la Kremlin a explodat realmente o bombă, cu efecte de-a dreptul incalculabile pentru evoluția ulterioară a URSS și chiar pentru prăbușirea imperiului comunist bolșevic în 1991[29]. Astfel, în ședința secretă a delegaților Congresului al XX-lea al P.C.U.S. din dimineața zilei de 25 februarie 1956, proaspătul lider de la Kremlin, Nikita Hrușciov, a citit faimosul raport „Despre cultul personalității și consecințele sale”[30], măsurat de observatori în 20.000 de cuvinte.

Deși multe dintre crimele odioase ale lui Stalin erau cunoscute și până în februarie 1956 - din mărturiile tragice ale milioanelor de supraviețuitori ai Gulagurilor de pe cuprinsul U.R.S.S. ori din Europa de Est și Centrală și Asia de Est și Sud-Est, subjugate de Armata Roșie și N.K.V.D./K.G.B. după cel de-Al Doilea Război Mondial, ori din informațiile capturate pe cele mai diverse căi de Washington și Londra, Paris, Roma și Berlin, - de data aceasta dezvăluirile oficiale erau făcute de cel mai înalt personaj din ierarhia Kremlinului de după moartea misterioasă a lui Stalin[31]. Delegații Congresului al XX-lea au aflat, bunăoară, în premieră absolută despre existența „Scrisorii către congres” a lui Lenin[32], în care Stalin era caracterizat drept un individ grosolan, capricios și intolerant față de părerea altora. În același raport se menționa că Stalin „n-a mai ținut seama de indicațiile și avertismentele lui Lenin, a început să încalce normele leniniste ale vieții de partid și principiul conducerii colective, a contribuit la cultul personalității sale, a comis greșeli serioase într-o serie de probleme ale politicii interne și externe, încălcări grosolane ale legalității socialiste”[33].

Raportul secret al lui Hrușciov a fost cunoscut rapid în întreaga Uniune Sovietică și chiar peste hotarele ei. Îmbogățit cu intervențiile delegaților la Congresul al XX-lea, el era pasionat discutat la reuniunile locale ale partidului, obiectul dezbaterilor devenind, implicit, nu numai Stalin și crimele sale, ci și sistemul sovietic ca atare. Pe de altă parte, dezvăluirile senzaționale ale lui Nikita Hrușciov vor deschide o perioadă de incertitudine în întreaga Europă de Est, exprimându-se prin apariția primelor simptome ale destalinizării[34].

Este adevărat că, în acea perioadă a „dezghețului hrușciovist”, doar Stalin a fost făcut direct responsabil, ca autocrat totalitar și arbitrar, de moartea a milioane de oameni și de „devierile de la socialism” care s-au produs sub conducerea sa, fără a-l identifica cu regimul sovietic ca atare. Aceasta deoarece, chiar dacă Hrușciov și-a asumat un considerabil risc politic dezvăluind proporțiile represiunii de sub conducerea lui Stalin, el nu a avut, totuși, curajul de a rosti adevărul privind legitimitatea sistemului sovietic ca atare. Dimpotrivă, în vederea diminuării pierderii acestei legitimități în fața opiniei publice internaționale, va continua să-l aprecieze pe Stalin drept „un marxist-leninist devotat, un revoluționar devotat și dârz”[35].

Și totuși, odată declanșat procesul de destalinizare ce a cuprins, în proporții diferite, majoritatea țărilor de „democrație populară” unde modelul stalinist de societate fusese „exportat” cu forța și însoțit de epurări, lagăre de concentrare după schema sovietică, credința opiniei publice în „fața umană” a comunismului sovietic va intra într-o fază de erodare ireversibilă, conducând, într-un final, la dispariția Uniunii Sovietice.

Crimele lui Stalin.

Deja primul bilanț al terorii bolșevice, făcut după moartea lui Stalin, era de natură să cutremure orice minte sănătoasă, demolând mitul despre raiul comunist. Distrugerea în masă a „claselor exploatatoare” și a intelectualității ruse a avut loc sub conducerea directă a lui Lenin imediat după lovitura de stat bolșevică din octombrie 1917 și în anii războiului civil. În viziunea „marelui visător de la Kremlin”, intelectualitatea, profesorii, scriitorii nu erau altceva decât niște „contrarevoluționari fățiși, complici ai Antantei, spioni și corupători ai tineretului”, din care motiv, la 19 mai 1922 a inclus în Codul penal articolul privind pedeapsa capitală aplicabilă oricărui individ, opinia căruia era de natură „să ajute obiectiv” burghezia[36]. În atare mod, Lenin a sancționat juridic exterminarea oricărui individ indezirabil puterii bolșevice.

Concomitent cu aceste atrocități, au fost înecate în sânge nenumăratele răscoale ale țăranilor, aduși la disperare de fiscalitatea inumană și de politica teroristă bolșevică – toate acestea pe motivul că țărănimea constituia un „material uman” absolut inadecvat, din punctul de vedere al noii puteri, construcției lumii noi, comuniste. Teroarea bolșevică a țintit nu numai în intelectualitatea „burgheză”, dispusă să colaboreze cu noua putere sovietică, nu numai în țărănime și nu numai în fostele partide burgheze, ci și în membrii partidelor socialiste (socialiștii revoluționari) și chiar a celor marxiste (menșevicii, bundiștii etc.), creîndu-se, în atare mod, temelia imperiului sclavagist din cadrul imperiului sovietic - Gulag-ul[37]. Doar în anii 1917-1922, în fața ororilor partidului bolșevic condus de Lenin, din Rusia Sovietică au fost nevoiți să fugă peste un milion de oameni, problema în cauză devenind obiectul unor dezbateri speciale în cadrul celei de-a XIV-a sesiuni a Societății Națiunilor din septembrie 1921[38]].

Ceea ce nu i-a reușit lui Lenin – edificarea „comunismului integral” în Rusi[39], - a fost dus la bun sfârșit de cel mai fidel continuator al cauzei sale. Acesta din urmă își va onora cu sfințenie credoul formulat încă la începutul carierei sale de dictator comunist: „Noi vom extermina toți dușmanii (puterii sovietice. - n.n.), chiar dacă aceștia vor fi vechi bolșevici; le vom extermina întreaga lor seminție, întreaga lor familie. Oricine prin faptele și gândurile sale - da, inclusiv prin gândurile sale - atentează la unitatea statului socialist, va fi exterminat fără milă[40].

Seriozitatea intențiilor sale a fost confirmată în anii „marii cotituri” din 1929-1933, când, din dorința fierbinte de a demonstra „burgheziei din întreaga lume” că țărănimea sovietică „dorește”, totuși, „să pășească pe calea planului cooperatist leninist-stalinist”, a supus represiunilor circa nouă milioane de țărani, obținând, în așa mod, „sudura definitivă a proletarilor din uzine cu truditorii pământului într-o armată socialistă unică”[41]. A urmat apoi Marea Teroare din anii 1937-1938, cu circa 8-10 milioane de cetățeni sovietici arestați, dintre care un milion au fost împușcați iar circa două milioane au murit prin lagăre[42]. O imagine sugestivă a elanului cu care „lucra” marele „Mustăcios” în acei ani ne oferă datele privind procesul de „consolidare etnică”, ce se desfășura în ritmuri cu adevărat staliniste. Astfel, dacă la recensământul din 1926 în U.R.S.S. au fost atestate 194 de etnii, atunci către finele celui de-al doilea val al Terorii staliniste numărul acestora s-a redus la doar 97[43].

Dar Stalin, după cum se știe, jurase să extermine „toți dușmanii, chiar dacă aceștia vor fi fost vechi bolșevici”. Desigur, nu și-a uitat promisiunea: din 2,8 milioane membri de partid, nu mai rămăseseră în 1939 decât 1,5 milioane, iar din 32 de membri ai Biroului Politic al PC(b), în anii 1938-1939, au fost lichidați fizic 18 membri[44]. Nici măcar între cele două valuri de arestări și execuții, Stalin nu a admis ca Iagoda și Ejov să se afle în „șomaj tehnic”, departamentul acestora arestând circa un milion de oameni[45].

Războiul germano-sovietic declanșat cu contribuția directă a lui Stalin, a redus populația U.R.S.S. cu alte 26-27 milioane de oameni, inclusiv 10 milioane de ostași și 600 de generali căzuți pe câmpurile de luptă. „Geniul militar” al lui Stalin s-a manifestat în faptul că a jertfit câte 3,3 ostași sovietici pentru fiecare ostaș german căzut în luptă[46].

Părea că sfârșitul celei de-a doua conflagrații mondiale va pune, totodată, capăt și interminabilelor demascări, epurări și deportări staliniste, oferind multpătimitei populații sovietice bucuria revenirii la o viață pașnică, fără „ascuțirea permanentă a luptei de clasă” pe măsura avansării societății spre „orânduirea comunistă”. Nu a fost însă să fie așa, deoarece Stalin, cu „clarviziunea”-i proverbială, a constatat în curând existența unui număr inadmisibil de mare de indivizi care, „prin gândurile lor”, atentau la unitatea primului stat socialist din lume. Ca urmare, în anul 1948 i-a ordonat ministrului de interne, S. Kruglov, crearea unor noi lagăre speciale – cele „în funcțiune” erau supraaglomerate - în care să fie deportați „troșkiștii, menșevicii, eserii, indivizii cu vederi de dreapta” etc., etc.[47]. Deși adversarii respectivi ai puterii sovietice fuseseră exterminați încă în anii '30, „geniul” lui Stalin s-a manifestat, și în cazul respectiv, în faptul că a reușit să descopere vrăjmași chiar și acolo unde ei nu existau.

„Un sângeros tiran, un ucigaș/ Născut în sânge, învestit prin sânge,/ El s-a-nălțat de alții sprijinit/ Și i-a ucis pe cei ce i-au dat sprijin...”[48]. Într-adevăr, „dascălul omenirii” curățase totul în jurul său din motive binecuvântate: mai întâi că nu încăpeau mai multe săbii în aceeași teacă și pe urmă că s-a visat un despot absolut, dorind să reabiliteze ideea de putere care „se cam scofâlcise”[49]. Movile, munți de morți aduși pe altarul „viitorului luminos al omenirii”.

Tragismul, dar și absurditatea execuțiilor în masă consta în faptul că oamenii puși la zid nu-și puteau crede ochilor și urechilor că tocmai lor li se poate întâmpla una ca asta și tot sperând că totul nu este decât o farsă și nici un fair-play al călăului, deoarece gloanțele nu erau cartușe oarbe, ci veritabile, astfel încât majoritatea jertfelor murea în fața plutonului de execuție strigând numele lui Stalin cu adorație: Trăiască Corifeul, trăiască părintele popoarelor![50].

Unii autori au încercat să determine numărul aproximativ al jertfelor dictaturii staliniste, estimându-l între 25 și 40 milioane de oameni. Scriitorul Aleksandr Soljenițîn, care a dat în vileag condițiile îngrozitoare din lagărele de muncă corecțională, considera că în anii puterii sovietice au fost sacrificate viețile a 60 milioane de oameni, dintre care în gulaguri au murit circa 9,5-15 milioane de oameni[51]. Oricum, indiferent de numărul exact al jertfelor procesului de „construcție a socialismului și comunismului”, cert este faptul că Rusiei i-a fost hărăzit să suporte o adevărată catastrofă demografică și morală, fără analogie în întreaga istorie universală.

- Va urma -